Ah, de câte ori te văd, îmi pierd minţile. Felul în care foşneşti, în abalajul tău, îmi dă peste cap concepţia despre Univers şi oameni flămânzi. Aşa cum te arcuieşti tu parcă ai fi un arc peste buze, un arc peste istoria unui mic dejun frugal. De ce eşti aşa de moale la pipăit, de ce nu ţipi doine când degtele mele îţi caută miezul? De ce laşi mângâierile mele să te cuprindă ca pe un copac, de la rădăcini la fruct? Ar fi de ajuns o singură muşcătură pentru a-ţi tăia toate legăturile cu lumea! Ar fi deajuns să te fac cadou altor guri mai flămânde, pentru a nu mai fi tot timpul în situaţia de a te arunca în braţele primului venit.. Prin mânile câtor bărbaţi oi fi trecut fără să poţi să-i înşeli cu dulceaţa ta, bărbaţi care te-au făcut cadou de toată ziua? Nu vreau să mai taci, m-am săturat de tăcerea ta până-n gât! Acum, mai mult ca oricând, îmi doresc să-ţi găseşti sfârşitul la pieptul unuia care ştie ce înseamnă a devora. Nu-ţi ajută la nimic fuga asta de pe un raft al vieţii pe altul. Ce ţi-aş face de te-aş printe, croissantul meu! Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
