Ce caută americanii și în Europa de Est?

MOTO:

 „Omenirea e ca un înotător de fond care din când în când scoate capul din apă și respiră, ca să poată înota mai departe.”

                                                                                                         Vintilă Horia

Ce e mai departe nimeni nu îndrăznește să ne lămurească, însă uriașul animal vârât cu de-a sila în apă se zbate să supraviețuiască, vânat și vânător  deopotrivă. Se mișcă alandala de colo-colo, într-o sisifăreală fără sfârșit  și fără speranță, doar-doar o scăpa teafăr din capcana acvatică. Acum e hăituit și lovit cu harponul azvârlit din pântecul unui liliac zburător  cuibărit în China, chipurile... De n-ar fi îndeajuns năpasta ciudatului  virus, interesele politico-militaro-financiare transatlantice au încins vâlvătaia zaverei în Europa de Est, terenul tuturor experimentelor încercate  de-a lungul istoriei atât de vitrege în mult obidita regiune. Nu mai încape vreo îndoială, „într-o democrație capitalistă, cum ar fi Statele Unite ale Americii, Marea Finanță este controlată de ceea ce profesorul C. Wright Mills a denumit «elita puterii». Această «elită a puterii» folosește în mod direct mai multe milioane de oameni care alcătuiesc forța de muncă a țării, în fabricile, birourile și magazinele ei, și controlează încă multe alte milioane de oameni împrumutându-le bani ca să cumpere produsele ei, iar prin proprietatea asupra mijloacelor de comunicare în masă influențează gândurile, sentimentele și acțiunile mai tuturor oamenilor. Ca să parodiem cuvintele lui Winston Churchill: «niciodată nu s-a întâmplat ca atât de  mulți oameni să fie atât de manipulați de atât de puțini oameni».”[1] Și de la cimilitura uriașului britanic, a cărui statuie e zgâlțâită de turma piticilor progresiști, s-au scurs câteva decenii, situația înrăutățindu-se deplorabil.  

Nu întâmplător Bulgaria fierbe, comunitatea internațională săturându-se probabil de bădărăniile dubiosului premier Boiko Metodiev Borisov și punând  la cale  un ditamai protestul. „Ceafa groasă” de la Sofia a avut neobrăzarea, deunăzi, să le dea cu tifla tehno-ipocriților bruxelezi, neobișnuiți să li se ceară socoteală, mai ales  din partea europenilor second-hand. Mai an, parcă, la „împărțirea cărților” la Comisia Europeană, vecinul de peste Dunăre i s-a adresat șiret „boierului” Frans Timmermans: „Un compromis se conturează - Weber va lua Parlamentul și dumneavoastră veți lua Comisia, așadar am vrut să vorbim. Am colaborat minunat de-a lungul anilor.” „Prekrasno!”[2] a răspuns și mai viclean olandezul, interlocutorul său insistând cu subînțeles: „Există unele state membre ale UE din Europa Centrală şi de Est care au unele rezerve, dar le-am spus că eu cred în integritatea dumneavoastră. Astăzi am vorbit cu Pedro (Sanchez), Emmanuel (Macron), (Mark) Rutte, Angela (Merkel) şi cu alţi colegi (cu care am convenit) că este mult mai bine să venim cu o soluţie decât să rămânem inflexibili.” Și șeful guvernului de la Sofia i-a cerut la schimb   batavului „ceea ce este important” pentru țara de la sudul Dunării: crearea unui hub al gazelor la  el acasă,  intrarea în Schengen și încetarea degradantului MCV. „Da, sunt de acord. Cred că întotdeauna am lucrat împreună foarte bine. Întotdeauna am fost direct şi sincer cu voi şi întotdeauna mi-am exprimat admiraţia pentru ceea ce faceţi în lupta împotriva crimei organizate în ţara dumneavoastră. Am avut multe discuţii sincere. Aceasta este baza pe care apreciez prietenia noastră”, a pus punct unsuroasei negustorii insul care de nenumărate ori și-a  permis să insulte grosolan România. În loc să salute talentul de negociator al reprezentantului lor la Bruxelles, demonstranții s-au trezit suspect și deodată din letargia levatină scandând  lozincile exersate estimp și pe străzile Bucureștilor asaltate de haita haștagistă. Vecinii noștri ieșiți pe hudicioare și-au amintit brusc că autoritățile sunt corupte și de aici dă-i și luptă,  și luptă... Deocamdată a picat ministrul Justiției, ca o concesie făcută anarhiștilor nerăbdători să implementeze standardele europene privind statul de drept și controlul democratic și transparent urgent al procurorilor. Sărmanii, or să le iasă pe nas reforma cu pricina, habar n-au ce-i așteaptă... Ambasada americană,  cum altfel ?,  salută  diplomatic vârtejul de emancipare civică și se arată îngrijorată de tot ce nu-i convine, bla, bla... Sunt sătul de propaganda ăstora la capătul a trei decenii de demagogie sulfuroasă și grețoasă mai dihai ca aia sovietică ! Chiar, „la ce v-ar folosi să eliberați Europa, dacă nu pentru a vă ajuta să înțelegeți America?”[3] le strig indignat în gura mare, dar geaba.  

Spre nord de România, în Bielorusia, deși brutalul și anacronicul Alexandr Lukașenko a câștigat  zdrobitor ultimele alegeri prezidențiale cu circa 80 la sută din voturi, minoritatea electorală  s-a strâns în piață, răscolită  de exemplul ucrainenilor maidanezi de deunăzi. Un rus frumos  a murit în timpul  confruntărilor cu forțele de ordine, căci întotdeauna  e nevoie de victime, de o scăpărătură care să aprindă   focul. Organizațiile  internaționale de binefacere au năvălit  la Minsk pentru a susține logistic răzmerița. Ubicua Amnesty International a reacționat prompt și provocator în stilu-i arhicunoscut, acuzând „utilizarea  de șase grenade de șoc, mai multe focuri de armă trase (probabil gloanțe de cauciuc) în mulțimi. Cel puțin șase ambulanțe au apărut din spatele liniilor de poliție, cu sirenele pornite.” E clar, „drepturile omului au înlocuit în Occident dictatura proletariatului.(...) În România, mişelia s-a numit comunism, aici se cheamă democraţie, capitalism social-democratic, constituționalism, liberaționism. Măşti inferiorizante și caricaturale”[4], după cum ne deslușea Vintilă Horia în urmă cu treizeci de ani. Din nefericire, s-a păstrat clișeul demagogic  al Vestului și el este impus cu forța oriunde se ivește  un interes de orice fel... De aceea nu mai contează rezultatul scrutinului (Svetlana Tihanovskaia a obținut un scor pipernicit de 6%), toată lumea fiind  „beată de democraţie, care poate fi excelentă în Elveția sau în Statele Unite și catastrofală în Mexic sau Perú. Toate tradițiile unor țări duc spre democraţie, toate tradiţiile altor țări duc în altă parte. De fapt, nu suntem lăsați în pace, suntem obligaţi în modul cel mai amenințător să alegem democraţia. (...) atunci trebuie să afirme sus şi tare prioritatea și infailibilitatea democraţiei. E cea mai teribilă dictătură pe care omenirea a suportat-o vreodată.”[5] Ba bine că nu, astfel încât oficialii de la Washington au intervenit iarăși, doar sunt stăpânii discreționari ai planetei, ce dacă „democraţia nu e decât o utopie și n-a fost posibilă într-adevăr decât în câteva țări, numărate pe degete”[6] ? Celelalte, nepotrivite, au devenit colonii, cu dezlegare parțială la libertate de la satrapii mondiali. Cărora oricum nu le pasă neam de opțiunea majoritară a norodului ex-sovietic, regulile  democratice fiind valabile numai când alesul sufragiului popular este marioneta lor. Pe care, de data aceasta, au extras-o  și au plasat-o în Lituania, unde urmează cursuri intensive de limba americană, ca o repetare a poveștii  Iuliei Timoșenko...

           Statele Unite ale Americii nu mai au răbdare, vor totul, vor să-l închidă ca-ntr-o cușcă  pe Vladimir  Putin,  acuzat hodoronc-tronc și de otrăvirea opozantului Nikolai Navalnîi, transportat grabnic la un spital berlinez. Episodul tentativei de asasinat din 2018 a  spionilor ruși  stabiliți în Anglia  revine din nou în dezbaterea publică de aiurea,  în strădania  de a convinge omenirea că țarul de la Kremlin este un criminal odios, lipsit de scrupule. Coincidența întâmplărilor demonstrează că Administrației de la Casa Albă nu-i mai ajung scutlâcul  românesc și fidelitatea necondiționată a balticilor, are nevoie neapărat și de  un brâu armat strașnic  la Sofia și la Minsk, după ce Kievul i   s-a supus, fracturând o unitate națională discutabilă. Le-aș recomanda  yankeilor să citească un fragment din  romanul Pielea, le-ar fi  suficient  să priceapă pericolul ce-i pândește. Căci, scrie Curzio Malaparte, „în Europa toată lumea îi iubește pe americani.

            - Sigur, dar nimeni nu iubește păduchii roșii, spuse colonelul Eliot.
            - Nu înțeleg ce vreți să spuneți, zise generalul Cork, noi nu suntem ruși, suntem americani.

            - Of course, we are americans, thanks God ! spuse colonelul Eliot, însă păduchii europeni, după ce îi vor mânca pe păduchii ruși, ne vor mânca pe noi.
            (....)
            Generalul Cork era un gentleman adevărat, vreau să spun, un adevărat gentleman american. Avea acea naivitate, acea candoare, acea claritate morală care îi face pe gentlemanii americani să fie atât de dragi, atât de umani. Nu era un om cult, nu avea acea cultură umanistă care conferă o notă poetică și nobilă bunelor maniere ale domnilor europeni, dar era un «bărbat», avea acea calitate umană care le lipsește bărbaților din Europa - știa să roșească. Avea o pudoare de o extremă delicatețe și un simț precis, viril al propriilor limite. Era și el convins, ca toți americanii, că America este cea dintâi națiune a lumii, că americanii sunt poporul cel mai civilizat, cel mai cinstit de pe pământ și, normal, disprețuia Europa. Dar nu disprețuia popoarele învinse doar pentru că erau popoare învinse.(...)

            Odată i-am recitat acel vers din Agamemnon de Eschil: «Dacă respectă templele și zeii învinșilor, învingătorii se vor salva». El m-a privit o clipă în tăcere. După aceea m-a întrebat care sunt zeii pe care americanii ar trebui să-i respecte în Europa, pentru a se salva.

            - Foamea noastră, mizeria noastră, umilința noastră, i-am răspuns. Generalul Cork mi-a oferit o țigară, mi-a aprins-o și apoi mi-a zis surâzând:
            - Mai sunt și alți zei în Europa și apreciez faptul că nu i-ați pomenit.

            - Care? am întrebat.

            - Hoțiile voastre, ranchiunele voastre și îmi pare rău că nu pot să adaug: orgoliul vostru.

            - Nu mai avem deloc orgoliu în Europa, am zis.

            - Știu, spuse generalul Clark, și este mare păcat.”[7] Chiar că este păcatul  mortal al unei Europe agonizante și capitularde în fața ofensivei duhnind a hamburger...

          Și să nu uităm, pe de altă parte, că, pe unde au trecut,  soldații „Noii  Rome” n-au adus  mierea promisă, e de ținut minte dialogul malaparteian: „ - În toată Africa de Nord, spuse Jack, indigenii s-au adaptat imediat la civilizația americană. De când am debarcat în Africa, populațiile din Maroc, Algeria, Tunisia au făcut mari progrese.

            - Care progrese? întreabă uimit Pierre Lyautey.

            - Înainte de debarcarea americană, spuse Jack, arabul mergea călare și nevastă-sa îl urma pe jos,  la coada calului, cu copilul în spate și cu o boccea în echilibru pe creștet. De când au debarcat americanii în Africa de Nord, lucrurile s-au schimbat profund. Arabul, este adevărat, tot călare merge și soția continuă să-l însoțească pe jos, ca mai înainte, cu copilul în spinare și bocceaua pe cap. Numai că nu mai umblă după coada calului, ci pășește înaintea lui. Din cauza minelor.”[8] Rețineți-vă  râsul, e un râs macabru...

Recunosc, „nu-mi place să văd până unde poate ajunge omul să se umilească ca să poată trăi. Preferam războiul în locul ciumei care, după eliberare, îi mânjise pe toți, bărbați, femei, copii. Înainte de eliberare, suferiserăm  și luptaserăm ca să nu murim. Acum luptam și sufeream ca să trăim. Este o diferență profundă între lupta pentru a nu muri și lupta pentru a trăi. Oamenii care luptă să nu moară își  păstrează demnitatea, o apară cu furie, cu toții, bărbați, femei, copii, cu o încăpățânare feroce. Bărbații nu-și plecau capul. Fugeau în munți, în păduri, trăiau în văgăuni, luptau cu lupii împotriva ocupanților. Luptau ca să nu moară. Era o luptă nobilă, demnă, leală. Femeile nu-și scoteau trupul pe piața neagră ca să-și cumpere un ruj de buze, ciorapi de mătase, țigări sau pâine. Sufereau de foame, dar nu se vindeau. Nu-și vindeau propriii copii murind de foame decât să se vândă, decât să-și vândă bărbații. Numai curvele se vindeau dușmanului. Popoarele Europei, înainte de eliberare, sufereau cu o extraordinară demnitate. Luptau cu fruntea sus. Luptau să nu moară, iar oamenii luptă să nu moară, se agață cu tăria disperării de tot ceea ce înseamnă partea adevărată, eternă a vieții umane, esența, elementul cel mai nobil și mai curat al vieții - demnitatea, mândria, libertatea propriei conștiințe. Luptau să-și salveze sufletul.

Însă după eliberare, oamenii au trebuit să lupte pentru a trăi. Este un lucru umilitor, oribil, este o necesitate rușinoasă să lupți pentru a trăi. Doar pentru a-ți salva pielea. Nu mai este lupta împotriva sclaviei, lupta pentru libertate, pentru demnitate umană, pentru onoare. Este lupta împotriva foamei. Este lupta pentru o bucată de pâine, pentru un pic de căldură, pentru o zdreanță pe care să o pui pe copii, pentru o mână de paie pe care să te culci. Când oamenii luptă pentru a trăi, totul, chiar și o cutie de conservă goală, un muc de țigară, o coajă de portocală, o bucată de pâine uscată culeasă de la gunoi, un os, totul are pentru ei o valoare uriașă, decisivă. Oamenii sunt în stare de orice ticăloșie ca să trăiască, de orice murdărie, de orice hoție. Pentru un codru de pâine, oricare dintre noi este gata să-și vândă propria nevastă, fiicele, să-și vândă mâna, să-și vândă frații și prietenii, să se vândă pe sine altui bărbat. E gata să îngenuncheze, să se târâie pe jos, să lingă cizmele celui care-i dă de mâncare, să-și îndoaie spinarea sub gârbaci, să-și șteargă zâmbind obrazul de scuipat - și are un zâmbet umil, blând, o privire plină de speranța flămândă, animalică, o speranță nemaiîntâlnită.”[9] Oho, și cum se mai târâie pe coate și genunchi  argații mioritici și cum își mai ling ocupantul în părțile dosnice, istoria noastră este doldora, din nefericire, de astfel de pățanii regretabile și rușinoase. Deocamdată, americanii și-au pus cizma pe grumazul valah și-l apasă după bunu-i plac, cine să i se opună, cine să mai cârtească? De la vlădică la opincă numai râme  slugarnice, unde s-or fi pitit mândria de neam, instinctul neatârnării? Capul plecat sabia nu-l taie,  dar nici nu-l deșteaptă, dimpotrivă. Triumfători  acum, americanii sunt obligați să mai afle  că „nu există niciun popor pe lume care, măcar o dată, să nu fi avut plăcerea să-și arunce propriile drapele la picioarele învingătorilor. Până și celor mai glorioase drapele le vine vremea să fie aruncate în noroi. Gloria, ceea ce oamenii numesc glorie, este întotdeauna grea de noroi.”[10] Știu eu ? Poate stelele acelea de pe steagul ales de părinții întemeietori or mirosi a noroi, nu a ambrozie, Dumnezeu știe, păcatele mele...