Am urmărit sâmbătă, la matineu, şedinţa Parlamentului, în care cine a vrut şi cine nu a vrut şi-a dat cu părerea despre Legea bugetului pe 2001. Un lucru mi-a fost foare clar de la bun început: românii, cu atât mai puţin parlamentarii, nu pot lucra sâmbăta şi duminica. Adică nu pot să muncească într-o zi pe care ei o consideră liberă de la Dumnezeu. De parcă Dumnezeu ne-a dat hârtie că cele două zile sunt zile libere, de odihnă! La parlamentari, spuneam, lucrurile sunt şi mai complicate în ceea ce priveşte zilele lucrătoare. De obicei, vineri, pe la prânz, nu mai prinzi picior de parlamentar pe la Bucureşti. Se împrăştie ca potârnichile, care încotro. Starea unui parlamentar român într-o zi de sâmbătă este, în cel mai bun caz, a unuia care se face că lucrează, a unuia care mimează munca. V-aţi uitat sâmbătă la şedinţa Parlamentului? Poate credeţi că “a venit ăsta”, adică eu, “să strice imaginea parlamentarilor iar ei, săracii, muncesc pe brânci”. Nu trebuie să fii prea atent ca să vezi că, ori de câte ori se afla la tribună un parlamentar care-şi ţinea discursul, cei din sală făceau orice altceva, mai puţin să-l asculte. Te uitai în sală şi vedeai cum se formaseră mici bisericuţie, create pe criterii care n-aveau nici o legătură cu apartenenţa la un partid sau altul. Alţii se plimbau de colo-colo de parcă veniseră la o plimbare în părculeţ cu nevasta şi căţelul. Câţiva veniseră cu nişte discursuri sforăitoare în care făceau harcea-parcea Guvernul, iar când primul-ministru venise la tribună să le răspundă aceştia nu se mai aflau în sală. Se văzuseră la televizor şi plecaseră. Treburile importante ale ţării numai puteau să aştepte. Miniştrii, ca oamenii, mai aveau de vorbit între ei una-alta, de parcă nu se mai văzuseră de la formarea Guvernului. Poate că exagereze şi eu, însă adunarea cu pricina arăta cât de departe sunt aleşii noştri de responsabilitatea care le-a fost încredinţată când au fost trimişi în Parlament. O atmosferă ca aceea de sâmbătă, din Parlament, o atmosferă de “lasă-mă să te las”, o atmosferă în care toată lumea se făcea că lucrează, se transformă în Româniaîn atmosfera din casa spânzuratului atunci când se vorbeşte de funie.
