Cărțile din izolarea mea silită

Zilele  hirsute de izolare trăite în însingurare, revoltat împotriva jalnicei condiții umane... Cauți să le umpli, să le scurtezi, așteptând ca, mâine, cifrele macabre să fie mai cumsecade. Scotocesc prin bibliotecă, e vremea cititului, al întoarcerii la propriul sine. Da, deoarece „cuvântul scris pune în ordine lumea. Îi opreşte instabilitatea. Nu îngăduie înţelesurilor să se macine.”[1] Oare? Azi, în plină maturitate și cercetând primprejur, încep să mă îndoiesc și să cred că e mai potrivit sfatul neistovirii cu cartea, căci „dacă ar fi acolo ceva serios, de mult s-ar fi înţeles oamenii unii cu alţii.”[2] Mda, recunosc trist că  rusul are dreptate,  geaba slovele migălite și strânse în bucoavne, omenirea nu s-a înțelepțit deloc...

Aleg o filadă, ceva ușurel, o povestioară despre Francisc de Assisi (Giovanini Bernardone, pe numele său real), „un visător, erou și poet”[3] În definitiv, „o mică rază de soare  e de ajuns pentru a lumina foarte mult întunericul.”[4] Și ce beznă epidemiologică  s-a lăsat peste planetă, ce dor de lumina din ochii semenilor mei mă năpădește! Din peștera lui sfântă, „Sărăcuțul lui Dumnezeu”[5] ne propovăduiește smerenia și bunătatea,  deoarece  „el a fost un copil şi un poet, un maestru și profesor al iubirii, un prieten umil şi frate al oricărei făpturi, iar dacă oamenii l-ar uita, atunci pietrele, izvoarele, florile și  păsările ar trebui să glăsuiască despre el.”[6] Vocea franciscană nu se mai aude, din păcate, în vacarmul mondial, îndemnul la iubirea aproapelui stârnește, cel mult, compătimire.

Încerc altceva, poate, poate nimeresc răspunsuri la frământările  contaminate de  o primăvată roasă de virusul atât de bine promovat. Tatiana Țîbuleac, o moldoveancă de dincolo de Prut cu oareșce faimă, îmi  sare în brațe și-mi mărturisește  că viitorul său are  „ceva din solemnitatea unui cimitir împodobit”[7] Parcă numai  al ei ? Un „cimitir împodobit ” cu minciuni propagandistice ne îmbie pe toți de-a valma... Abandonez lectura, sătul de mizeria din jur, și îmi repet obsesiv: „Când faci un bine, să nu-l faci cu vechituri.”[8] Destui mă înjură, o asemenea confesiune nu-i pe placul intelighenției recente,  hrănită cu  sloganuri multinaționale. Îi înfrunt dintr-un colț de pagină, conștient că majoritatea e de partea lor, amăgită de manevrele elegante ale progresiștilor mai guralivi ca niciodată. De ce nu, fiindcă „și deștepții înjunghie, doar că își cer scuze mai frumos.”[9]  Ehe, și ce limbaj mieros folosește actuala demagogie globalizată...

Orele se scurg cu încetinitorul,  mă căznesc  febril să aflu ce n-am aflat încă,  iar timpul a devenit brusc cumplit de răbdător... Mă zgâiesc la trupurile ademenitoare de celuloză și le măsor  pofticios, știu din adolescență că „adevărurile care hotărăsc viața sunt ascunse în cărțile neluate  în seamă.”[10] Dar Jurnalul Alicei Voinescu nu-i  inclus în categoria titlurilor indiferente. Isprăvesc cu un gust de dezamăgire memoriile tragicului personaj, adesea de-o banalitate stânjenitoare.  Între atâtea  locuri comune, diarista  notează, citând-o pe Sabina Cantacuzino, „cum la 1919 Eliza Brătianu (n.m. soția lui Ionel Brătianu) i-a spus, pe când erau fericite de întregirea neamului românesc: «Acum ar trebui să murim, fiindcă nu vom mai trăi clipe mai frumoase!»”[11] Apropo, Marea Unire  s-a realizat în  plină perioadă a Gripei spaniole, soldată cu circa 40 de milioane de morți[12], însă păpușarii mondiali de atunci, slavă Domnului, n-au dispus  arestarea la domiciliu a pământenilor ca acum. Altminteri,  mai pupam noi unificare la paștele cailor... Mă consolez cu gândul platonovian: „Cărţile sunt plictisitoare numai  din  cauza  cititorului  plictisit ;  în  cărţi  contează  dorul iscoditor al cititorului şi nu priceperea autorului.”[13] Pușchea pe limbă, nu  mă bănuiesc  de un gol sufletesc, nici pomeneală,  n-am avut nicicând urâciunea lecturii.

Schimb  registrul. De pe un  raft aud o șoaptă ademenitoare. Nu-i prima dată, s-a mai întâmplat,  tot de acolo, și în anii din urmă. Fiecare  carte cu sorocul ei, îmi zic dintotdeauna și n-am greșit defel. O scot de lângă  suratele ei, grijuliu să  n-o bruschez. Un parfum oriental mă învăluie de cum am deschis-o, nimic ciudat, întrucât călătorii neamului autorului, Varujan Vosganian, „au făcut, într-un  fel sau altul, negustorie. Aduceau în Europa aerul melancolic al mirodeniilor.”[14] Bătrânii armeni ai copilăriei scriitorului  jucau ghiulbahar, „rânduind cu  zarurile lor lumea, războaiele,  nașterea, minunile și, mai ales, calvarul.”[15] Deocamdată, cubulețele  de os s-au răsucit a ghinion, contagiate de un „carcalac” invizibil și spăimântător. De aceea viețuim înfricoșați într-un spațiu concentraționar, striviți  de revelația terifiantă că „pușcăria e acolo unde lumea celorlalți  e cât se poate de largă și lumea ta cât mai mică cu putință.”[16] Într-atât  de pipernicită încât încape în câțiva  metri pătrați și pe care n-ai voie să-i părăsești decât printr-o declarație pe proprie răspundere, sub riscul sancțiunii penale în caz de fals. Azvârl printre dinți o sudalmă grea, noroc că  zidurile n-au urechi, deși nu mai sunt sigur de nimic, Big Brother e mai tiranic ca oricând. Alung fantomele ivite pe  nesimțite, la naiba, „istoria nu e decât o lungă  scărpinătură”[17]!  Ne scărpinăm preț  de două trei stări de urgență și apoi ne  ia în  stăpânire  amnezia... Ferice  de condeieri... „Scrisul  eliberează. Le-am scris, acum pot să le uit. Cititul, în schimb, împovărează. Să le citească alții, să  nu le uite. Eu le-am ținut minte destul.”[18] Dar oamenii se feresc să-și încarce memoria cu faptele altora și nu învață  mare brânză din istorie, nici măcar din cea recentă... Cărțile vorbesc cu mintea altora, e de părere Andrei Platonov, și cine mai ia în seamă trecutul?

Eu! răcnesc din adâncul bojocilor și mă năpustesc asupra paralelipipedului de hârtie  ce conține  O istorie a lumii moderne, 1920-2000. Până la următoarea ordonanță militară  sigur îl dau gata, ce dacă prin 1922 Joseph Conrad, un pesimist incurabil, ne destăinuia copleșit  de blazare: „N-am reușit niciodată să  găsesc în   cartea sau în vorbirea vreunui  om nimic destul de convingător pentru a sta măcar o clipă în picioare în fața profund înrădăcinatului meu simț al fatalității care guvernează această lume populată de oameni.(...) Singurul remediu pentru chinezi și pentru noi toți ceilalți este schimbarea atitudinilor. Dar, privind istoria ultimelor două mii de ani, nu avem prea  multe motive să ne așteptăm la acest lucru, chiar dacă omul a ajuns să zboare.(...) Omul nu zboară  ca un vultur, el zboară ca o insectă.”[19] Ah, mă topesc  după realismul  pesimiștilor, ei sunt de luat în seamă, nu optimiștii orbiți de exaltare!

S-a înnoptat, bulevardul zace în carantina impusă  cazon. E întuneric, un întuneric vâscos și rău prevestitor,  doar  din bibliotecă răzbate un  firicel de lumină, cât să  despice teama instaurată superstatal. M-a încolțit aleanul firescului de altădată, normalitatea aia hulită estimp ca insuficientă să ne  sature de vanitate și  trufie. Ce departe mi se par clipele acelea, când „fâșia de umbră de lângă el se lățise și se întinsese spre strada luminată de soare. Deasupra dealurilor îndepărtate cerul fierbinte era blând și auriu.”[20] Chiar, „la ce-ți mai ajută în  ziua de azi cărțile  de ieri ? Face mai mult rău să-ți aduci aminte”