Așa se numește cartea lui Ian Buruma. O istorie. Copleșitoare, cutremurătoare, imensă. Lumea de azi s-a născut și din ruinele anului acela binecuvântat și blestemat deopotrivă. Deși rănile nu i s-au vindecat întru totul, se mai văd încă, se mai simt...
*
A existat atunci un „complex de eliberare”, acesta implicând răzbunare, foamete și entuziasm. Mai nou, a apărut „complexul emigrării”, îndeosebi emigrării arabe, iar răzbunarea, foametea și entuziasmul au rămas neclintite în sufletul strămutaților de acolo.
*
Generalul Douglas MacArthur a stăpânit Japonia timp de 5 ani, împăratul Hirohito fiind o simplă paiață cu zorzoane. În acești ani, flamboiantul ofițer s-a întâlnit doar cu 16 niponi, în rest, își petrecea mai toate serile acasă, zgâindu-se la filme cu cowboy. Superficialitatea americană ! Superficialitate care explică multe dintre nesăbuințele lor de-a lungul istoriei, deslușibile tocmai prin refuzul de a-i cunoaște și înțelege pe ceilalți.
*
Mă întrebam de ce, după 1945, s-au desființat bordelurile în Franța. Aflu din cartea olandezului – stabilimentele cu pricina fuseseră, nici mai mult, nici mai puțin, principalele centre ale... colaboraționismului cu ocupantul nazist. Ipocrizia Apusului...
*
Foametea din 1945...
În Olanda, mulți au supraviețuit mâncând animale de companie, cai morți măcelăriți imediat ce se prăbușeau pe străzi. Alții se răsfățau cu supă de urzici și bulbi de lalele prăjiți.
La Londra, în cartierul Holborn, un american a zărit „o hală micuță, cu ferestrele deschise, iar pe rafturi erau întinse, rânduri-rânduri, ciori moarte. Se pare că altă marfă nici nu au acolo”.
Locuitorii Köln-ului, și nu numai, săpau și scotoceau prin dărâmături după mâncare ascunsă. Meniul zilnic tipic al familiei unui lucrător necalificat cu șase copii, în Germania dezmembrată, suna cam așa: „o ceașcă de ceai și o felie de pâine neagră de persoană la micul dejun, iar la cină o supă de cartofi dintr-o singură ceapă, un singur cartof și o cană cu lapte, îngroșat cu un pic de conopidă”.
Japonezii, la îndemnul autorităților, găteau din ghinde, tărâțe de cereale, praf de rumeguș (pentru clătite), melci, lăcuste și șobolani. Și lucrau în laboratoare pentru a obține făină din viermi de mătase, lăcuste și frunze de dud măcinate...
În Indochina au pierit de foame peste un milion de suflete.
Foametea din 2016 este la fel de cumplită și în Africa... Nici parte din Asia nu o duce mai bine, iar America de Sud are și ea „zone flămânde”. Restul planetei și-a sofisticat gusturile și plătește exorbitant pentru produse eco. Întoarcerea la natură, adică la origini, costă al naibii !
*
Nemții din zona ocupată de sovietici își cântau astfel „dragostea” pentru eliberatori:
„Bun venit, eliberatori !
Ne luați ouăle, carnea și untul, vite și nutreț,
Ceasuri, inele, tot ce vreți,
De toate ne eliberați, de mașini, de uzine,
Luați cu voi vagoanele cu tot cu șine.
De atâtea nimicuri ne-ați eliberat !
Plângem de bucurie.
Ce buni sunteți cu noi.
Ce groaznic a putut să fie - și ce frumos trăim cu voi.
Popor minunat !”
Poporul acesta „minunat” de la Răsărit a staționat și în România câteva zeci de ani, că doar el adusese... libertatea. „Stalin și poporu´ rus/Libertatea/ fericirea ne-au adus !”, răsuna omagiul românilor imediat după război. Culmea, tot în numele „libertății” / „fericirii” ne-am trezit în bătătură și cu americanii... „Ce groaznic a putut să fie - și ce frumos trăim cu voi !”
*
Un preot protestant german își dă seama abia după încheierea războiului de „firea oribilă a popoarelor de la est”, care se purtaseră bine cât simțiseră „un pumn deasupra capului”, dar deveniseră „barbari când aveau în mâini putere în fața celorlalți”.
Într-adevăr, avem o „fire oribilă”, am aflat-o din cărți și din povestioarele celor care au prins perioada postbelică. Dar am și simțit-o pe propria-mi piele în anii decomunizării, clericul acela nu greșește cu nimic !
*
În cadrul armatei engleze s-a format o Brigadă Evreiască, alăturată apoi forțelor de ocupație din Germania. Din dorința de a se răzbuna pe foștii ofițeri SS, în interiorul brigăzii s-a constituit un grup independent, numit Afacerea Linge-Mă-n Cur (Tilhaz Tizi Gesheften).
Uneori, am senzația că deviza stăpânilor României, de la romani și până la americani, tocmai asta a fost: Linge-Mă-n Cur... Doamne, și cum ne-am mai repezit să-i pupăm, nu cumva să ne-o ia altcineva înainte !
*
Margaret Schell a fost o actriță celebră de etnie germană născută în Praga. În ziua de 9 mai 1945, patru membri ai Gărzilor Revoluționare au arestat-o și au trimis-o într-un lagăr de muncă silnică, unde a suportat umilințe îngrozitoare. În jurnalul său, deținuta și-a notat, la un moment dat, că „Peste tot, femeile sunt cele mai rele”. Cât adevăr ascund cuvintele acestea, ele fiind valabile nu doar pentru vremurile de criză ale omenirii. Dar dacă noi, bărbații, le obligăm să fie rele ?
*
Edmund Wilson, un jurnalist de dincolo de Ocean, scria că principala contribuție a Americii la democrația postbelică a Italiei a constat în „faptul că ne-au botezat una dintre companiile telefonice Libertatea, iar acum, după ce i-am înarmat și i-am încurajat pe partizani cât ne-au slujit scopurile, le luăm armele și le interzicem să țină discursuri politice, iar dacă creează probleme îi aruncăm în închisoare”.
Americanii nu și-au schimbat defel năravurile și mă mir că noi, românii, și alții ca noi nu bagă de seamă felul de a fi al yankeilor. „Excepționalismul” american înseamnă, din păcate, și lepădarea de vechiul aliat în clipa în care interesele o cer. Cică asta s-ar numi pragmatism, însă eu cred altceva... Oricum, America rămâne neîntrecută în scornirea sclipiciului fără fond.
*
Războiul din Irak, declanșat prin invazia condusă de SUA în 2003, „a gonit de-acasă cinci milioane de oameni”. Aici trebuie căutată cauza nenorocirilor abătute asupra Europei în anii din urmă. Terorismul arab s-a născut din dorința de răzbunare, fiindcă, după ce țara îți este distrusă, iar frații și părinții uciși, nu poți să întorci și celălalt obraz. Nu, sângele cere sânge, iar dintele, dinte...
*
În copilărie, Ian Buruma îl citea cu nesaț pe scriitorul K. Norel și astfel afla că „Evreii n-or fi ei eroi, dar sunt tare vicleni. De-abia când au început naziștii să pună mâna pe bani și pe bunurile lor s-au trezit și ei. Și încă cum ! Cu mare șiretenie, au reușit să ascundă milioane de ochii inamicului”. Nu oricum însă, ci în condiții tragice, de pogromuri sălbatice. Sau, cum ar spune poetul Abba Kovner, evreu lituanian:
„Tatăl nostru și-a scos pâinea, binecuvântat fie Dumnezeu,
vreme de patruzeci de ani din același cuptor. Nici nu i-a trecut prin minte
Că un întreg popor ar putea ieși din cuptoare
și lumea, cu ajutorul Domnului, ar merge mai departe”.
*
Un jurnalist italian a stat de vorbă cu Ante Pavelić – liderul fasciștilor croați. Când îi lua interviul, „a observat pe biroul dictatorului un coș de răchită plin cu obiecte mici, rotunde, vâscoase, poate midii zemoase sau stridii. Întrebat dacă erau într-adevăr celebrele stridii de Dalmația, Pavelić a răspuns, cu un zâmbet subțire, că erau optsprezece kilograme de ochi de partizani, dăruite de fidelii lui ustași”.
Ochi pentru ochi, nu ? Dumnezeule, câte orori s-au înfăptuit, câte brute a prăsit neamul omenesc !
*
Întâlnirea de la Postdam a abundat de amabilități între cei trei mari. „Când Truman le-a cântat lui Stalin și lui Churchill Menuetul în sol major al lui Paderewski (...), Stalin a declarat: «O, da, muzica este un lucru minunat, alungă fiara din om»”.
Ce minciună ! Dacă ar alunga-o, n-ar mai fi atâtea osuare pe Pământ. Ipocrizia gruzinului este exemplară, politica nu se poate face altcumva, însă.
*
Mostra de infantilism american: Stalin era „mai scund decât mă așteptam, dar un bărbat maculat, care poartă uniforme foarte frumoase”. Așa îl descrie un caporal, fost impresar la Paramount Pictures. De altfel, rusul stârnise sentimentele călduroase ale amfitrionului său de la Casa Albă și ale soldaților din subordinea acestuia, toți îl simpatizau. Și asta doar fiindcă „unchiul Joe” (porecla pravoslavnicului) purta „uniforme foarte frumoase”... Sclipiciul înainte de toate, ce vă ziceam ?
*
Władysław Gomułka, primul lider comunist al Poloniei, declara că „țările se construiesc pe principii naționale, nu multinaționale”. Ușor, ușor, vorbele leșului capătă alt contur în multiculturalismul actual. Istoria este, de-a pururi, o spirală și modelele revin mereu...
*
Potrivit școlii de la Frankfurt, „cel de-al Treilea Reich era un caz tipic de «capitalism de monopol totalitar». În spatele mișcării naziste se aflau industriașii. Persecutarea evreilor fusese o manevră menită să distragă atenția publicului nemulțumit de la capitalismul de monopol”. Marxiștii Franz Neumann și Herbert Marcuse, adepții școlii respective, nu știau atunci că monstrul va monopoliza în continuare societatea mondială. Păi în spatele tuturor mișcărilor belicoase ale americanilor nu stau industriașii ? Nu-i industria de război cea mai profitabilă afacere ? Iar ca să distragă atenția publică de la funesta cursă a înarmării, contemporaneitatea a inventat terorismul, pretextul ideal pentru fabricanții de moarte.
*
Carl Zuckmayer, exilat în SUA și întors în Germania, nota într-un raport pentru Departamentul de Război de la Washington, că „epurările americanilor erau atât de stângace și își ratau atât de des adevăratele ținte, încât exista pericolul ca denazificarea să ducă la renazificare”.
Ratarea țintelor de către americani s-a tot perpetuat, o stau mărturie eșecurile din Vietnam, Irak, Egipt...Dar nimeni nu învață nimic !
*
Daynag Dayang, o eroină filipineză a acelor vremuri, urla în gura mare că „cine nu se îmbogățește în războiul ăsta are mâzgă în loc de creier”. Abia acum înțeleg de ce s-au purtat atâtea războaie de-a lungul istoriei – omenirea a fost condusă de inși cu creier, nu cu mâzgă în tărtăcuță.
*
În China, confruntarea dintre Chiang Kai–shek și Mao Zedong devenise iminentă. „Dar ambasadorul SUA (...), Patrick J. Hurley, care suferea de tulburări mintale și-a descumpănit gazdele chineze cu strigătele de război ale indienilor choctaw, încă nutrea speranțe că el, un om care nu știa mai nimic despre China, avea să facă pace între cele două tabere. Orice american care mai avea îndoieli în privința aceasta, inclusiv diplomații mult mai pricepuți, era, în imaginația înfierbântată a lui Hurley, trădător și probabil, comunist”.
Tipic pentru un ambasador american - necunoașterea țării în care este numit. Și naivitatea, deoarece prostia nu-i un termen indicat pentru corectitudinea politică contemporană. Ambasadorii SUA la București din anii dindărăt, cu puține excepții, n-au contrazis cele două caracteristici.
*
Fascinantă incursiunea în măruntaiele putrezite ale unei societăți prăbușite, parcă n-aș mai termina volumul acesta. „Fiecare rând, fiecare frază și fiecare cuvânt din cartea lui Buruma se imprimă în mintea și sufletul cititorilor. E greu să alegi o formulă care să sintetizeze toate grozăviile și nedreptățile din perioada imediat următoare războiului. Dar, dacă am fi siliți să alegem cu orice preț, probabil că formula ar fi cea care dă titlul părții a treia a cărții: Să nu se repete”. Citatul îi aparține lui Cristopher Hudson, de la Daily Mail, și mi se pare cel mai inspirat.
Chiar, de nu s-ar mai repeta...
Marian Nazat
www.mariannazat.ro
