Cară-te

Omul pusese tot sufletul în joc, totă imaginaţia de care era în stare, înălţase castele, îi făcuse mai înalţi, nu prididise să iubească tot ce i se păruse frumos şi acum, dintr-o dată, i se trântise drept în destin expresia asta rece şi dureroasă ca o despărţie de amanţi: cară-te! Nu „pleacă”, nu „mulţumesc că datorită ţie am învăţat ce înseamnă căţeaua asta de viaţă şi chiar fericirea pur sânge”, nu „adio”, ci „cară-te!” În acel moment, omul nostru s-ar fi putut întoarce, îi era însă peste sentimente, să dea şi el o lovitură, dar la ce bun când el trebuia să se care, în fond nu-i furase nimeni amintirile, doar i se smulsese din trup o bucăţică de viaţă în care crezuse până la ultima respiraţie a aventurii. Cară-te! „Bine-bine e uşor e spus – ar fi zis omul nostru – dar cine vă mai construieşte nimbul, sfinţii mei dragi, n-o să puteţi ieşi în lume cu o pălărie de paie deasupra capului. Râde lumea de voi! Ce-aţi fost  şi ce-aţi ajuns!” Nu prea mai era nimeni prin preajmă, oamenii goi pe dinăuntru nu obişnuiesc să asculte ce spun ploile de toamnă! Vezi bine, plecaseră după nişte cumpărături: doruri de casă - 5.000 lei pachetul, chipuri fără suflet – trei la leu, sămânţa de scandal -  gratis şi nu mai aveau timp să asculte ce se mai întâmplă printr-un suflet căzut ca o frunză, într-o toamnă, peste oraş. Cară-te! Aş vrea şi eu să văd pădurea aia care e în stare să-i zică unui singur copac, cară-te! Aş daorice să văd şi eu copacul ăla care e în stare să-i spună unei singure frunze, cară-te! Bine, veţi spune, dar anotimpurile, vezi anotimpurile îşi permit să folosească între ele expresia asta! Pardon! Îşi spun „pleacă” şi, numai întâmplător, se mai şi întorc! Cară-te tu, oricine ai fi, şi nu uita la plecare să iei povara lăsată de acela căruia îi spuseseşi odată, demult, cară-te! Cară-te tu, ţi-a venit rândul, nu mai aştepta să-ţi sară cineva în ajutor. Acel cineva „s-a cărat” demult. Eu cu vreo trei anotimpuri înaintea ta. Cară-te!

MARIUS TUCA