O captivitate voluntară, irezistibilă, devoratoare, insațiabilă, copleșitoare... Nimic n-o întrece în profunzimea bucuriei spirituale, nimic ! Și în fidelitate. Căci niciodată o carte nu te trădează, niciodată ! Doar tu o poți înșela cu o alta. Sau cu un întreg harem de tipărituri. Adesea, se mai întâmplă ca după un timp îndelungat să te întorci la ea și să constați cu amărăciune că n-a fost ce-ai crezut tu odată. Pleci dezamăgit de la locul întâlnirii, măcinat de regretul gestului de a o fi revăzut pe iubita de celuloză de altădată. Te scuturi brusc, zgâlțâit de o revelație banală, la urma urmei, cel schimbat ești tu, cititorul, nicidecum paginile care, odată, te-au dat cu capul de stele! Alteori, descoperi fascinat o splendoare literară nerelevată anterior - din pricina ta, bineînțeles, necum a autorului ! Un straniu sentiment de vinovăție ți se înșurubează în suflet, însă îți continui aventura, ca un Casanova al lecturii, ispitit la orice pas de făpturile acestea deopotrivă gingașe și aspre, generoase și egoiste, îngăduitoare și asupritoare...
*
Îmi displac teribil recenziile criticilor literari. Au ceva fals-pompos, o lipsă de emoție strigătoare la cer. Le vreau sincere și, vorba inspirată a lui Radu Paraschivescu, „fără luxurianța frazeologică a șoarecilor de bibliotecă și fără paradele de erudiție tipice narcisiștilor care își contemplă întruna chipul în apele textului”[1].
*
Cândva, în studenție, am încercat să citesc romanul márquezian Toamna patriarhului, dar l-am părăsit curând. Pur și simplu nu mi-a plăcut. Habar n-am de ce, deși sunt nebun după scrierile columbianului. Târziu, am dat peste o posibilă explicație venită din partea altui titan sud-american, Mario Vargas Llosa, care împărtășește și el o părere asemănătoare: „Nu mi-a plăcut. Poate sunt puţin exagerat să spun așa, dar mi s-a părut o caricatură a lui García Márquez, ca și cum s-ar imita pe sine. Personajul nu mi se pare deloc credibil. Personajele din Un veac de singurătate, dezlănţuite dincolo de orice limite posibile, sunt întotdeauna verosimile, romanul are capacitatea să le facă verosimile chiar în exagerarea lor. În schimb, personajul dictatorului mi s-a părut foarte caricatural, un personaj care era ca o caricatură de García Márquez. Pe deasupra, mi se pare că proza nu i-a reușit, că în romanul acesta el a încercat un tip de limbaj foarte diferit de cel pe care îl folosise în romanele anterioare, și n-a izbutit. Nu e o proză care să dea verosimilitate și putere de convingere istoriei pe care o povesteşte. Dintre toate romanele pe care le-a scris, mi se pare cel mai slab.”[2] Mda, e ceva să ai gusturi comune cu... Mario Vargas Llosa.
La fel mi s-a întâmplat integral și cu proza nord-americanului William Faulkner, abandonată după strădanii tenace și consecvente. Ori, doar parțial, cu Ulise a irlandezului James Joyce (Oamenii din Dublin nu mi-a displăcut, însă nici nu m-a cucerit) sau cu Iosif și frații săi, a germanului Thomas Mann. Ciudat, deoarece renunț arar în ceea ce-mi pun în minte, nu-mi stă defel în fire să las lucrurile neterminate. Cine știe, poate că n-am fost pregătit pentru asemenea rendez-vous-uri. Mă consolez totuși cu speranța unei reîntâlniri într-o clipă fastă a destinului meu. Aici, din fericire, nimic nu-i ireversibil !
*
Demult, Augustin Buzura ne-a lămurit de unde ni se trage captivitatea cu pricina. Din vocația demiurgică a scriitorului, care, „asemeni unei păsări de pradă, niciodată sătulă și liniștită, nu se poate desprinde nici chiar în somn de meseria sa, exploatează pe alții și se autoexploatează, adună de-a valma oricând și orice, bun și rău, mort și viu, oribil și sublim; el ține neîncercat sub observație o lume, dar și memoria ei - «bibiblioteca» sau «arhiva» ce înregistrează întrebările mari și mici ale acestei lumi, nu numai spre a le cunoaște, ci și pentru a le striga cu mijloace proprii meseriei sale"[3].
Neîndoielnic, suntem, în ultimă instanță, expresia cărților citite de-a lungul vieții.
*
Odinioară, să fi avut vreo 19 ani, Radu Petrescu ne făcea o confesiune de-o frumusețe contagioasă: „Să scrii e ca şi când o undă te cuprinde, te dizolvă şi te ia cu ea şi te poartă sus, către un cer de lumină şi muzici pentru ca după o goană ameţitoare să te arunce ție însuţi, ruşinat de a fi fost aproape de zei.”[4] Ei bine, înspre cerul acela de lumină și muzici pornesc și eu ori de câte ori mă apuc să citesc. De aceea, cum Dumnezeu să nu iubești cărțile, de vreme ce ele, ca să-l citez pe Panait Istrati, ne arată ceea ce mintea noastră singură nu-i în stare să pătrundă?
Și cum să nu fii amorezat pe vecie de „singurătatea simfonică” nepereche, oferită cu atât de puțin efort, de un exercițiu intelectual la îndemâna oricui?
