Caniculare

Șefii bisericii de la noi au hotărât să se oficieze slujbe inclusiv pe izlazurile pârjolite de vipie, pentru a-l îmbuna pe zeul ploii să se întoarcă pe pământul valah. Paparudele au căzut în desuetudine, cine să le mai joace, din moment ce țăranii au dispărut din peisaj ? Și,  asemenea lui Vintilă Horia, mă întreb: „Există oare  ceva mai vechi, mai religios decât omul rugându-se să plouă, ieșind în procesiune la marginea ogorului, îngenunchind în glia ancestrală, implorând și agitându-și zdrențele în lumina implacabilă a verii secetoase, acceptând să se umilească înaintea furiei Creatorului?”[1]

                                               *

Mă holbez năuc la imaginile de la festivalurile Untold, Electric Castle, Neversea și-mi dau seama că trăiesc într-o  lume de care nu mă mai leagă  nimic. NIMIC! Orgiile acestea halucinante înseamnă, de fapt, o legalizare ostentativă a consumului de droguri și a  depravării colective. Sute de mii de tineri – în general -,  protejați de  cordoanele sanitare, chipurile!, ale forțelor de dezordine socială se adună acolo  ca să-și prăjească mințile. Se bâțâie și urlă aidoma animalelor  intrate în călduri, se agită până la uitarea de sine și se prosternează la picioarele artiștilor, leiți lor, transformați în idoli. Dumnezeule, ce blestem să fii contemporan cu o astfel de generație ! Dar și plătitor de taxe  unui stat cu apucături mafiote, complice la fărădelegile promovate pe toate canalele oficiale și neoficiale!

Și ca remediu, mă gândesc naiv, „ar trebui creat un fel de cult al academiilor şi al limbilor, ar trebui venerați academicienii ca niște preoți. Nu suntem  capabili să adorăm decât ministerele, gările, uzinele, sediile de partide politice si vedetele de cinema.”[2] Ehe, vast și irealizabil program! Deoarece, ca să-l citez pe Marlon Brando, „am fost întotdeauna uimit de particularităţile naturii umane care pot transforma mulțimile în gloate. Acei oameni cu ochi flămânzi și avizi care se uitau la noi prin geamurile de la mașină erau în transă. Arătau ca niște roboți neajutorați, fascinați de un flaut fermecat. Ceva foarte asemănător se întâmplase când Frank Sinatra le vrăjise pe adolescente în aceeași sală cu câţiva ani mai înainte, iar zece ani mai târziu Beatles-ii aveau să hipnotizeze într-un mod similar o altă generaţie. Dumnezeu ştie din ce motive, celebrităţile de un anumit gen sunt tratate ca niște Mesia, fie că le place, fie că nu; oamenii le fac prizonierii unor mituri care exprimă cele mai arzătoare dorinţe și nevoi ale lor. Mi se pare ilar faptul că guvernul nostru a pus imaginea lui Elvis Presley pe un timbru, după ce acesta a murit din cauza unei supradoze de droguri. Fanii săi nu vorbesc de asta, deoarece nu vor să renunţe la mitul lor. Ignoră faptul că Elvis era dependent de droguri și pretind că el a inventat rock'n'rollul, când de fapt n-a făcut decât să-l preia din cultura negrilor; aceștia cântau rock'n'roll cu mulți ani înainte ca Elvis să apară, să-i copieze și să devină o vedetă.(…)

Inventăm orice scuze pentru a ne păstra  miturile despre oamenii pe care-i  iubim, dar reversul este, de asemenea, adevărat. Dacă ne displace o persoană, refuzăm cu încăpățânare să ne schimbăm părerea chiar și atunci când cineva ne oferă dovada decenţei sale, deoarece este vital pentru noi să cultivăm mituri și  despre  zeii,  și despre demonii din viața noastră.”[3]

Pentru ca, apoi, starul de cinema să conchidă lucid: „Faima se hrănește cu gunoiul  succesului pe care l-am acceptat.”[4]  De fapt, un  avertisment pe care suntem obligați să-l luăm mereu și mereu în  serios!

                                                         *

În dârdora arșiței globale, Joe Biden a avut un moment de luciditate pasageră și a făcut anunțul  la care îl obliga bunul-simț, înainte de orice. Habar n-am dacă vocea Domnului l-a convins sau a sponsorilor cu interese în partidul democrat. Oricum, jalnicul personaj este deja amintire, una defel luminoasă. În locul său va candida Kamala Harris,  actuala  vicepreședintă, gratulată  de Barack Obama în 2013, pe când distinsa  doamnă era membru în guvernul Californiei, ca fiind „cea mai frumoasă ministră a justiției  din țară”. Numai că „adrisantul” a  trebuit să-i ceară scuze public, întrucât avangardiștii societății de gen de azi au sărit ca arși, susținând că s-a produs un derapaj scandalos, exemplu reprobabil  de „eye raping”, adică de viol prin privire, ptiu drace!

Tot din cartea lui Alexandru Călinescu am mai aflat că în urmă cu  vreo patru ani, urâta (mă feresc să scriu frumoasa, nu cumva să am soarta charismaticului ex-președinte!) politiciana a fost vedeta numărului din februarie al revistei Vogue, condusă de Anna Wintour. Ei bine, în fotografiile realizate cu ocazia respectivă, „doamna vicepreşedinte este îmbrăcată sobru, cu un taior de culoare deschisă într-una dintre fotografii, în cealaltă, cu un costum negru şi este încălţată cu bascheţi. Nu orice fel de bascheţi, ci bascheţi Converse, o marcă pe care Harris o iubeşte foarte mult (are o mulţime de perechi) şi care e deținătoarea unui palmares impresionant: bascheţi Converse au purtat şi James Dean, Elvis Presley, interpreţii din faimosul film West Side Story, ca să nu mai spunem că marele Mick Jagger era, la ceremonia de oficiere a căsătoriei sale, încălțat în bascheţi! E posibil ca, având în spate o atât de glorioasă tradiţie, doamna Harris să fie în bascheţi şi la jurământul de preluare a mandatului de vicepreşedinte. Ar fi o ceremonie cool. În plus, pentru fotografii, Kamala Harris a pozat în faţa unui perete acoperit cu o draperie roz, culoarea simbolică a lui Alpha Kappa Alpha, societate universitară (înfiinţată în 1908) având drept scop promovarea femeilor afro-americane. Toate bune şi frumoase, numai că fotografia nu a plăcut tuturor. Luminile plasate de artistul fotograf au fost aşezate în aşa fel încât - sacrilegiu! - îi albesc faţa doamnei Harris. Este ceea ce se numeşte, în noua limbă a corectitudinii politice, whitewashing. Ziaristul Wajahat Ali de la New York Times a spus despre directoarea revistei că «după câte se pare, Anna Wintour nu prea are prieteni şi colegi de culoare», iar militanta LGBTQ Charlotte Clymer a declarat că pur şi simplu fotografiile sunt foarte proaste. Acum, mă întreb şi eu, după ce am văzut și alte fotografii: nu cumva e scandalos de albă doamna Harris?”[5]

         Chiar, voi aștepta cu nerăbdare începerea campaniei electorale, nu de alta, dar sunt curios să văd ce…  bascheți va purta adversara sturlubaticului  Donald  Trump ! Până una, alta, mă amuz amintindu-mi că, nu foarte demult,  „câţiva nebuni au pretins chiar că Sălbaticul făcea parte dintr-o campanie a Hollywood-ului de depravare a moravurilor și de incitare a tinerilor să se răzvrătească împotriva bătrânilor. Vânzătorii de jachete de piele au prosperat, amintindu- mi de S-a întâmplat într-o noapte, în care Clark Gable și-a scos cămașa, dezvăluind că nu avea maiou, gest care a însemnat un dezastru pentru industria lenjeriei.”[6]

Mare-i grădina americană!

                                                         *

Căldură năprasnică, neicusorule!  De undeva, de foarte departe, din copilăria ce-mi pare azi un vis, aud o voce de femeie:

„Paparudă rudă,
Vino de ne udă,
Că să-nceapă ploaie,
Să curgă șiroaie,
Cu găleata, leata,
Peste toată gloata!
Unde dă cu maiul,
Să crească mălaiul!
Unde dă cu sapa,
Să curgă ca apa!
Hai, Catrino, să sărim,
Paparudele!
Că știi iarna ce pățim,
Paparudele!
Ca pasărea prin copaci,
Ploaie multă ca să faci!”

Mda, zăpușeala mi-a zdruncinat și mie mințile...