Candidaţi cu condicuţă

Vin de fiecare dată ca şi când nu ne-am fi văzut până atunci, cu aerul că sunt pentru prima oară în faţa noastră, când, de fapt, noi îi cunoaştem de când lumea, se uită la noi, înspre noi, prin noi, cu zâmbetul acela de cuceritori de doi bani, crezând că e suficient să ni se adreseze, să ne înşire verzi şi uscate, ca să ne ia votul îşi dau ochii pe spate, suspină şi la o adică sunt gata să lăcrimeze, dar în acelaşi timp nu au prea mult timp să ne convingă, n-au răbdare cu noi, vor să ne vadă repede şi necondiţionat ataşamentul, ne vor pe loc adeziunea, altfel ne întorc spatele ca şi când nu ne-am fi întâlnit, ne tratează ca pe nişte muşterii, la piaţă, dacă nu ne place "marfa" ne pun să plimbăm ursul, nu mai au chef nici măcar să ne mintă frumos, ne mint pur şi simplu, e un al doilea dat căpătat după respiraţie, după aproape douăzeci de ani de la Revoluţie ne tratează ca pe nişte căţei abia născuţi, orbi şi nemâncaţi, limbajul lor se învârte în jurul aceloraşi cuvinte, puţine şi comune, doar neruşinarea e alta, devenită pentru ei "sfântă", "sfânta neruşinare" ţine loc şi de program politic, şi de doctrină, şi de specializare, vor să ne îmbete cu aerul ăsta de fată mare, aerul ăsta feciorelnic după ce au trecut prin toate paturile politicii româneşti, iar din toată cariera lor au făcut un adevărat bordel, aşa că în faţa alegătorilor, pe care-i consideră nişte bizoni, ar trebui ca fiecare candidat să se prezinte cu condicuţa.