Călător prin țara mea (ultima parte)

Apusul scaldă văzduhul „Țării Crăciunului” (splendida metaforă a călugărului Iordan Chimet atunci când vorbea despre Rohia!)  în culori de curcubeu și  ziua se strânge la  orizont. Ne-am adunat la masă și bem palincă mărgelată și limpede precum cleștarul. Ceterașii apasă înadins pe versurile „Să se coacă prunele,/ Să fiarbă cazanele!” Oho, și  ce mai duduie întinsoarea  fostă cândva a lui Dragoș Vodă, și ce mai parfum de prune ne gâdilă nasul !  Râdem și  ne veselim. Păi, „Cui nu-i place voia bună, /Facă  temniță o lună!” Piei, Satană! Povestim și punem la cale viitoarele amintiri.

  Din Groși, răzbate taragotul inegalabilului Dumitru Fărcaș și încingem  o horă  moroșenească,  tulai, Doamne, că fain îi !

                                                  *

În curtea pensiunii, chiar sub fereastra noastră, o petrecere a burlăcițelor, vreo zece-cincisprezece muieruște tare senzuale, aranjate ca de nuntă. La auzul muzicii, sar de pe scaune și dănțuiesc  pătimaș. E atâta vâlvoare în ochii lor, în mișcările acelea iuți, încât alunec dulceag în extaz. O răbufnire pasională, de  femei aprige,  dăruite de născătoare cu un „vino-ncoa”   irezistibil[1], dansul la care asist ca un spectator privilegiat. Probabil că italianul ăla controversat, Curzio Malaparte, a participat și el la asemenea spectacole, altfel  nu ne-ar fi provocat cu o maximă indigestă pentru  misogini: „Orice popor se judecă după femeile sale.”[2] Fie, judecați-ne, voi, străini!, după maramureșencele ce plutesc prin fața mea ca un vis!

                                                            *

În  ultima zi, suim la Șuior, cu telescaunul, și dăm ocol lacului, rotocol repetat și la Mogoșa. Cocoțat pe sârma aia umblătoare, Nikos Kazantzakis mi se înfățișează și-mi strigă din rărunchi: „Inima  omului e un vas adânc, plin cu sânge, când e descoperit,  toate  umbrele neîmpăcate, însetate, pe care le-am iubit, aleargă să bea şi să învie, se înghesuie în jurul nostru, întunecând zarea. De ce aleargă să soarbă sânge din inima noastră? Pentru că ele ştiu că altă înviere nu există…”[3] Și dacă există?

                                                  *

 Cu dorințele împlinite -  focul aprins la mormântul lui Tavi și vizitarea obârșiei scriitorului Augustin Buzura  - , părăsesc Maramureșul pe la Prislop,  o altă zonă picturală. Bucovina mă mângâie cu dragoste de bunică, cu stăruința ei în ordinea smălțuită cu mușcate. Traversez Humuleștiul  înnecat de  fumul țevilor de eșapament înșirate pe caldarâm și zău că mi s-a părut că l-am zărit pe Nică cel pus mereu pe șotii.

Indicatorul rutier ne atenționează că ne apropiem de Moinești, puternic centru al evreilor de odinioară. La intrarea în  orașul lui Tristan Tzara, simbolul mișcării sale demolatoare, Dada, ne întâmpină un joc ingenios al celor patru litere confecționate din scândură. În „frenezia paroxistică a negaţiei şi a contestării”, poetul scria în manifestul din 1918 că „orice formă de dezgust  susceptibilă de a deveni o negaţie a familiei este Dada; [...] abolirea logicii, dansul impotenţilor creaţiei este Dada; abolirea oricărei ierarhii şi a oricărei ecuaţii sociale instalate drept valori de către slugile noastre este Dada; [...] abolirea memoriei: Dada; abolirea arheologiei: Dada; abolirea profeților: Dada; abolirea viitorului: Dada» ş.a.m.d.”[4].

Nunu ! Nunu ! Fără Dada! Ferească sfântul să li se împlinească visul, deși lumea e bântuită necruțător de demonul autodistrugerii și al întoarcerii la grota originară.

                                                  *

 Slănic Moldova, unde înnoptez, are un aer retro ostentativ, și „grădinile de vară”, cu lăutari cântând la ceasul  amurgului, mă răsucesc în timp, la Turnu Măgurele... Inclusiv turiștii sunt tot din acele vremuri... Doar urșii  nimeriți în  mijlocul stațiunii mă îmbrâncesc violent în prezent!

Cutreier prin Onești, Târgu Ocna, Dărmănești și mă întristez inventariind  în goana mașinii ruinele unei industrii falnice în „Epoca  de Aur”. Ne-am bătut joc de o avuție națională și am risipit-o prin corupție și trădare, instigați de  comisarii noii ordini mondiale. Cu toate astea, „super-experţii în macroeconomie s-au prins după 35 de ani de capitalism că închiderea fabricilor de la noi a dus la dezindustrializare şi stagnare economică, la dispariţia de resursă umană specializată şi calificată, la creşterea consumului din import şi, desigur, la creşterea deficitului de balanţă comercială. Pentru că s-au întâmplat toate astea, trebuie să ne împrumutăm.

Un cerc vicios infernal care îndatorează România pentru câteva generaţii şi din care nimeni nu ştie sa iasă. (…)

Pentru nostalgici, dar nu numai pentru ei, să sumarizăm strategia de industrializare a «nebunului grandoman Ceauşescu». Construia fabrici, în jurul fabricilor construia oraşe, cartiere de blocuri, grădiniţe, școli, licee, facultăţi, cămine de nefamilişti, de familişti. Nu era invenţia lui, este sistemul care funcţionează de peste 50 de ani în toate ţările industrializate din OECD sau G20, de unde suntem obligaţi acum să importăm şi noi. 

După era «nebunului grandoman Ceauşescu», ni s-a spus că fabricile construite atunci, din care se exporta în toată lumea, sunt învechite, poluante, energofage, ce mai, mormane de fier vechi, deci trebuie puse la pământ. Iar în locul lor au răsărit mândre malluri, clădiri de birouri şi cartiere de locuinţe. Apoi au dispărut şcolile, liceele şi facultăţile care pregăteau personal calificat şi specializat pentru fabrici. Au dispărut efectiv oraşe întregi, românii au plecat spre vest, să lucreze în fabricile din OECD sau G20, de unde se exportă către România cele mai banale produse. (…)

Vedem însă cu toţii şi fabrici care au rămas în picioare, au intrat în circuitul internaţional, au început să exporte şi cărora le merge bine – autovehicule, electrocasnice, medicamente, materiale de construcţii – şi atunci ne întrebăm dacă chiar trebuia să dăm jos 3000 de fabrici ale «nebunului grandoman Ceauşescu», fără să punem nimic în schimb!

În 35 de ani am creat, prin lipsă de viziune, nepăsare, neglijenţă şi multă-multă corupţie, o cultură anti-fabrici, nimeni nu vrea să construiască sau să muncească într-o fabrică. Şi, din păcate, avem politicieni care nu au construit o fabrică, nu conduc sau nu au condus o fabrică, nu au intrat într-o fabrică în ultimii patru ani şi nu au vorbit cu un şef de fabrică în ultimul an”[5].

 Ca să-mi potolesc furia, fac o escală la Borzești, la legendara  biserică născătoare a sfântului Ștefan cel Mare. Mitruț, nefericitul prieten al domnitorului, țipă cu limbă de moarte de pe stejarul blestemat și se zbate să-și dezlege funia ce-l ține zălogit fatalității. Zadarnic, spahii îl ciuruiesc  cu săgețile lor otrăvite.

Istoria asta parșivă se repetă și azi, cu alți Mitruți legați fedeleș de către  ai noștri  și oferiți, ca ofrandă a slugărniciei perene, năvălitorilor străini. Numai că un  alt Ștefan e cu neputință să se mai nască în scutlâcul pârjolit de alde Klaus, Nicu și Marcel, laolaltă cu predecesorii lor, mama ei de ursitoare!

                                                  *

 Muzeul de la Tescani e, de fapt, un  conac  boieresc ridicat de neamul Marucăi. Atmosfera ușor bucolică mă predispune la visare, și muzica enesciană se revarsă împrejur ca o ploaie  de vară cu  stropi argintii. O poveste de dragoste, cu  împăcări și despărțiri  furtunoase, între compozitor și prințesă,  dar și cu  iubirea ei năvalnică pentru fustangiul dascăl Nae Ionescu. Un ménage à trois specific Balcanilor, neascuns vreodată de ex-nevasta „Nababului”:  „Într-o noapte anume, la sfârşit de toamnă, în salonul în auriu patinat, ciocolatiu, de la Luminiş, în timp ce vântul scutura obloanele închise, bântuind prin jurul casei, iar focul trosnea în vatră aruncând jerbe de scântei verzi şi roşii, Enescu mi-a spus că a zărit clar, din colţul în care-şi fuma ţigara de foi, ignorându-l pe profesor, care stătea întins cu nonşalanţă pe o pernă mare, galbenă, la picioarele divanului meu, cu o ţigară de lux în gură, cu ochii întunecoşi aţintiţi asupra focului, răspunzându-mi în surdină, cu glasul şovăielnic de «mare rănit», la întrebările pe care i le puneam despre Platon, de nu erau cumva despre Pitagora, Sakya-Muni sau Pascal, subiectele noastre obişnuite de conversaţie, pe Ucigă-l toaca suprapunându-se imaginii acestuia”[6].  Trecuseră niscaiva ani de la consemnarea făcută de Maria Cantacuzino – Enescu în memoriile sale: „Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieșită din trăznet, zveltă dar compactă ca de jasp negru? Destinul în persoană. Înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui”[7]. De altfel,  frumoasei  femei, „Pynx” (așa îl alintase Carmen Silva pe muzician) i-a dedicat viitoarei sale soții creația simfonică Oedip, „această operă imaginată, compusă, scrisă încetul cu încetul de-a lungul iubirii noastre”[8].

 Ce întortocheate sunt căile Domnului... Care, totuși, au sfârșit fericit la  oficiul de stare civilă al unei primării, prilej ca ziarul Timpul să publice știrea, cu o frază de final memorabilă: „Acum, George Enescu şi-a unit arta cu viaţa. Avea şi el dreptul de a-i se oferi lui dăruitorul de minuni, fericirea“.

                                                  *

 Mă întorc  în București mai bogat sufletește și mai convins  că țara mea are un tezaur natural, cultural, istoric și uman neprețuit îndeajuns. Până acasă, întorc pe toate fețele o confesiune a Marucăi și mă străduiesc  să mă  redescopăr ca într-o oglindă:  „Persoana mea? Acordul destul de satisfăcător al formei cu «ceea ce» însuflețește formele. Bunătatea mea? Imposibilitatea de a face vreun gest care mi-ar încărca conștiința sau mi-ar tulbura pacea interioară și nevoia egoistă de a vedea ochi și chipuri fericite strălucind în jurul meu. Morala mea? Absența slăbiciunii și a meschinăriei și «ținuta»... în abaterile mele de la Morală... Etica mea? Acest absolut de morală? O mare libertate de acțiune, pe de o parte și, pe de alta, un simț foarte strict al responsabilităților mele în privința consecințelor actelor mele. Legile care ordonează actele mele? Dar... Legea. Echilibrul meu? Un centru de gravitate bine plasat, o fericită oscilare în jurul unui punct fix invariabil: Absolutul. Unitatea mea? O perfectă omogenitate spirituală în diversitatea experiențelor și a manifestărilor. Estetica mea? Linia, căutarea și punerea în valoare a esențialului în mine și în jurul meu și absența ostentației și a complicației în jur și în ceea ce fac. Arta mea de a trăi? Simțul exact al legilor armoniei și al raportului ascuns din lucruri. Ritualul și ritmul în faptele și gesturile zilnice, cu Infinitul drept punct de sprijin și de reper. Iubirile mele? Elanul, uneori disperat, dar totdeauna lucid; spre «ceea ce este mai bun» în cei pe care îi iubesc și exaltarea obiectivă pe care mi-o comunică valoarea lor intrinsecă și substanța lor excepțională. Tandrețea mea? Fervoare pentru ceea ce-mi place sau mă emoționează în cei pe care îi iubesc. Personalitatea mea, în sfârșit? O asamblare derutantă și fascinantă, totodată, care adesea sperie, de elemente multiple, uneori prea complicate, aparent contradictorii dacă sunt privită din exterior. Un ansamblu armonios, antrenant și stimulant numai dacă intri în contact cu esența mea profundă”[9].

Pfu, ce nesăbuință să te uiți în interiorul tău tainic și să te arăți altora... La naiba cu atâtea „umbre și lumini”! 

În loc de toate astea, „Hai să trăiască  pretinii mei,/ Că bine petrec cu ei!”