Căderea miturilor

Primul care s-a destrămat a fost mitul revoluției din decembrie 1989. Oricum, n-a durat mult, o dată s-a făcut țăndări. Crezuserăm că noi, neînsemnații, l-am dat jos pe Ceaușescu și am trimis în istorie un regim politic falit. Așa ne și complimenta străinătatea - țara lui Gavroche, multiplicat în milioane de curajoși. Ușor-ușor, ne-am trezit la realitate, ajutați și de alții, bineînțeles. Actul nostru de revoltă nu fusese altceva decât un joc al serviciilor secrete de aiurea și un șir de trădări interne. În numai un an de libertate, țara fără datorii externe devenea debitoarea marii finanțe mondiale cu vreo 20 de miliarde de dolari. Abia atunci am înțeles cu adevărat ce se întâmplase cu noi și de ce.

La fel s-a prăbușit și mitul emanatului Iliescu, numai că el a ținut ceva. Eroul disident, ridicat în slăvi de Europa Liberă, nu-și dorise să se scuture de nobilele idealuri ale socialismului, dimpotrivă. Capitalismul nu-i surâdea, însă ciuleandra istoriei l-a prins în vârtej și l-a împins în fruntea unui sistem politic pe care, în sinea sa, bănuiesc că-l destestă. Altfel, n-ar fi denunțat alaltăieri înțelegerea aceea umilitoare cu americanii, prin care centrele de tortură erau amplasate la București. Cică n-a știut ce vor aliații de peste Ocean, dar nu-mi dă mâna să-l cred. Sau o fi răbufnirea omului care se vede tras pe sfoară de niște parteneri care acum îi cer socoteală pentru morții de la mineriade?

Petre Roman, Adrian Năstase, Viorel Hrebenciuc, Radu Mazăre, Elena Udrea, Dinu Patriciu, Dan Voiculescu sau Sorin Ovidiu Vîntu deveniseră și ei mituri cu acoperire națională. Desigur, nu într-atât de uriașe precum nea Nelu. După ce s-au ridicat și au crescut sub ochii noștri avizi de legende, toate s-au spart în mii de bucăți. Unele au avut de suportat și loviturile de baros ale unei justiții suspect de temerare, altele s-au risipit în uitare, în anonimat.

În cultură, moraliștilor Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu și Horia Roman Patapievici li s-a creat o statură urieșească în deceniile din urmă. Cu timpul, statuile lor s-au fisurat și din acele crăpături au ieșit la iveală niște zeloși propagandiști de partid. Înzestrați cu ștaif intelectual și cu morgă, pe măsura rolului primit de ei în civilizarea maselor recente, oprimate, chipurile, de activiștii comuniști.

Mitul bunei și generoasei Americi s-a zbârcit, lent dar sigur, cu fiecare izbitură dată independenței și suveranității României și nu doar. Visul american ne luase mințile prin 1990 și niciun sacrificiu nu era destul pentru a-l atinge. Sentimentele antiamericane sunt tot mai pregnante la scară planetară, dincolo de ambalajul strălucitor și ademenitor se ascund ipocrizia și demagogia, limbajul dublu.

Nici mitul capitalismului aducător de libertate și prosperitate n-o duce mai bine aici, l-au șubrezit sărăcia și inechitatea socială, prăpastia dintre sloganurile electorale și realitățile de zi cu zi. Nostalgicii s-au înmulțit, iar destui sunt în plin proces de reevaluare a societății socialiste multilateral dezvoltate. Milioane de români au ales pribegia, sătui să trăiască într-o țară departe de cea descrisă în cărțile de altădată, una cu oameni harnici, viteji și demni.

Ultimii 25 de ani au însemnat nesfârșite dezamăgiri și regrete, o zgomotoasă și nedorită cădere de mituri – politice, culturale, sportive – nimic n-a rămas neatins de ingratitudinea vremurilor. Îmi dau seama deodată că viața noastră a fost în van, că ne-am irosit aiurea atâta timp, fiindcă nimic n-a prea rezistat. Lideri politici, votați masiv și adulați în băi de mulțime, azvârliți acum în temniță, intelectuali pe post de politruci, sportivi - abțibilduri electorale... România este o țară fără memorie, căci, de-ar avea-o, n-ar fi pline magaziile jilave de mituri în descompunere. Sau ne-am iluzionat cu mituri de mucava?

MARIAN NAZAT