De două zile erau la Viena, căutând muzica lui Strauss, biblioteca lui Freud și Palatul Imperial cu vestiții cai lipițani. Părăsiseră Bucureștiul cu soare blând și tot soare găsiseră și aici. Azi, însă, închiriaseră o ”fiaker”, o elegantă trăsură care să-i plimbe la pas, prin oraș, ca pe îndrăgostiți. Numai că, dintr-o dată se ridicase vântul cu miros de furtună neagră, acoperind cu-n salt enorm orașul încă alb sub soare.
După câteva minute, ploua. Sub copitele cailor, străzile deveniseră ape curgătoare. Acoperișurile caselor răsturnau cascade. Pe coșul trăsurii, ploaia răpăia și duduia ca darabanele unui asalt. Toți trecătorii își căutaseră adăpost, lăsând năvala apelor stăpână pe oraș. Trăsurile întâlnite se grăbeau spre casele cu ziduri și acoperiș. Numai o singură trăsură căuta ploaia pe toate străzile, găsind-o pretutindeni și pornind cu ea mai departe.
Birjarul avea perelină și glugă galbenă, de mușama. Se oprise la câteva intrânduri, întrebând peste umăr: ”Stăm aici?”. Același răspuns: ”Mergi înainte!” Așa că, de la o vreme, birjarul renunțase la itinerariile logice, intrând și el în ireal, devenind poștalionul absurdului sub cea mai torențială ploaie a Vienei.
Și nici caii nu știau, și nici birjarul, că-n ploaie și pe străzile unui oraș mergeau pe semnul infinitului, vecini cu luna, soarele și toate zodiile doi tineri îndrăgostiți, și că din clipă-n clipă ar fi putut să le iasă în cale, dând la o parte de pe gene curcubeile străvechi, chiar Sfântul Petru, cel cu sprâncene albe-n veacurile care străjuiesc în fața porților de aur, deschizându-le cu-n tunet și închizându-le la loc, după trăsura cu birjar și număr, care s-apropia de Dumnezeu.
Și toate astea, fiindcă sub ape, ca sub miticul potop, cerul era totuna cu pământul. Se sărutară îndelung, bucurându-se. De sub nori, în zarea albă, clipocea apusul.
