Era prima oară când venea în Deltă. De când aștepta asta... Văzuse de cel puțin zece ori „Operațiunea Monstrul” și de atunci visa să ajungă aici. Se și văzuse prinzând dihania uriașă, luptându-se cu ea ca Hercule cu Leul din Nemeea. Era încă la vârsta pantalonilor scurți cu bretele, când tatăl său l-a dus pe o baltă, undeva la șes.
Într-o poveste a lui Sadoveanu, pe o fetiță (la vârsta mirărilor cu exclamații sonore!) o întâmpină “…cât un nour de mare și cu un ieșind de trăznet roșu un cocostârc, pasăre nemaivăzută, după cum se știe, și cam fioroasă”. Fetița trece pe lângă el, vitează, cu inima cât puricele năzdrăvan. Se mai liniștește, însă, fiindcă lângă un zaplaz, într-o mare depărtare de locul omului, întâlnește văzul rotund cu tulpină și raze al unei flori știută de noi toți, dar căreia fetița îi spune intim și reverențios, galeș și solemn, dulce și nevinovat: „Mata, Floarea Soarelui!”
Cam așa i se întâmplase și lui în prima zi de pescuit. Când văzuse dihăniile bălții, niște crapi cât purceii, încremenise. Dar viteaz, cu nodul fricii în gât, rezistase până seara. De atunci, nimeni nu l-a mai putut opri. Bătuse multe râuri sau bălți, însă în Deltă n-ajunsese. Acum era în pat, într-o viluță cochetă, în stațiunea de vacanță Roșu. Din Tulcea venise preț de șase ceasuri cu șalupa „Greaca”, timp în care echipajul povestise tot felul de întâmplări cu somni uriași, care puteau să devoreze un vițel, cât ai zice…pește! I se strânsese inima ca atunci, când era copil.
Dar cu mai multă încrâncenare pregătise decuseară lansetele. Adormi îngrijorat. Nu visă nimic în noaptea de catran cu bâzâit subțire, de țânțari nervoși. Spre dimineață se trezi febril preocupat, deși toate erau de mult minuțios pregătite. Ieși, iar în răcoarea dimineții respiră adânc. Era mirosul de baltă al dimineților copilăriei. Mijeau zorile. Unduirea apei, ca o coadă de somn uriaș, îl ademenea vălurind. Începea, reeditându-se, „Operațiunea Monstrul”.
