Cât fusese copil, niciodată nu înţelesese de ce-i zice mării „Marea Neagră”. Pe atunci, stătea cu picioarele în nisip, la înălţimea unei jumătăţi de om, şi se uita spre larg. Nu vedea decât valuri albe, ca de frişcă. Se uita apoi spre cer şi nu-i vedea culoarea. Parcă era făcut numai din petece de zmeie zbârnâitoare. Nu înţelesese asta în ruptul capului.
La fel, multă vreme nu pricepuse o altă poveste. Era pe clasa a IV-a şi învăţătoarea îi dusese într-o excursie la Balş. Urcaseră în autocar şi găsiseră un oraş mic, cenuşiu şi posomorât, într-un octombrie ploios. Clădiri pipernicite, cu tencuiala căzută. Copiii şi adulţii erau negricioşi şi traşi la faţă. Parcă oraşul se oglindea în obrazul lor.
Trecuseră pe lângă o fabrică şi văzuse inscripţia: „Cazane mici şi arzătoare”. Îl amuzase teribil. Tot drumul îşi spusese: „Ete, ale dracu' cazane! După ce că sunt mici, mai sunt şi arzătoare! Cum dracu' vine asta? Cum le folosesc ăia, dacă frig într-una?” Ani de zile, când îşi aducea aminte, râsese în sinea lui, până când aflase: cazanele mici erau de fapt nişte agregate, iar arzătoarele altele! Balşul nu mai avea farmec...
Acum, la început de octombrie, venise la mare într-o delegaţie. Sosise într-un Costineşti cu „cer variabil”, cum spun meteorologii. Primul lucru pe care-l făcuse fusese să-şi lase bagajul, să-şi ia pantalonii scurţi (ca un rest de tribut adus verii sfârşite) şi, desculţ, să iasă pe plajă. Nu mai era vară, dar era călduţ. Marea era calmă şi întinsă, ca o tipsie de argint. Intră cu picioarele în apa rece. Era limpede, de-şi vedea degetele.
Se aplecă şi întinse mâna. Şi atunci, se lumină. Dintr-o spărtură de nor, cerul albastru se vălurea în apa molcomă. Îi înflori sufletul. Pricepu. Marea Neagră nu era „neagră”, Marea Neagră avea ochi albaştri! Şi cât de plină de farmec era...
