Toi de noapte cărunțit de lună. Lin, Calea Laptelui curgea pe prundul stelelor. Erau la marginea mării, doi studenți veniți în tabără, în întâia noapte a dragostei, înfiorați de șoapta valurilor. Lângă ei, un greiere scâcea subțire. Respirau amândoi în aceeași cadență: a apelor prelinse la țărm. Ea...avea sufletul Cenușăresei din basmul de demult citit: aștepta prințul. El...era ca un fecior de crai la vremea mânuirii paloșului și salvării domnițelor răpite.
O furnică lucioasă i se sui pe deget, gâdilându-l. Ridică palma încrustată de nisip, privi furnica, încruntat, și dându-și bine seama cât e de uriaș se îmbună. Turtindu-și din nou palma pe nisip, răsfiră cinci poteci îngăduitoare pentru ființa rătăcită. Era mărinimos!
Își lunecă brațul spre umerii fetei. Se opri. Degetele mâinii erau în îngheț crispat. Înaintă iar. Cuprinse rotunjimea tare a umărului și încremeni, așteptând. Îi fugise toată viața din trup, în braț, în mână. Își simțea brațul străin, ieșit din el ca un șarpe într-o scorbură. Amuțise greierele, ascunzându-și lăuta. Fata tresări și întoarse capul spre el, apropiindu-se. Îi simți buzele calde și luminoase ca un soare oglindit pe ape.
Și ca-n basmul cu Cenușăreasa, prințul îndrăgostit strângea în mâini condurul mărunțel, ca un zălog. Valurile se izbeau de țărm îngânând cadența muzicală a sufletului: vară, vară, vară...
