În apusuri sângerânde, încet-încet, s-a stins vara. Acum, printre uluci, cîntă ploaia imnuri funerare. Pe un ciot jilav, o vrabie își zburlește penele, scuturându-le. Iar sub o streașină, trei găini pleoștite picotesc a somn încă de la amiază. Sâcâit de ploaie, paznicul cu colți al ogrăzii clipește des, căscând în răstimpuri. Pe străzile desfundate ale orășelului de provincie nu trece nimeni. Cazând în băltoace, doar ploaia face cercuri mici înviind, într-un fel, încremenirea de tablou a peisajului umed.
De două zile o ține așa! De dincolo de ferestre ploaia se aude muzical și se vede monocolor: simfonie în alb-negru. Asta ca să simți cum, implacabil și fără rost, te sfârșești aiurea într-un veșted oraș de provincie. Sau cum viața trece pe lângă tine ca o fluturare de mână pe peronul unei gări unde nu coboară nimeni. Ai vrea să pleci, să fugi, însă ploaia îți apasă umerii, țintuindu-te, făcându-te prizonierul ochilor ei umezi.
La colțul străzii, înfruntând ploaia: ”Un bătrân și o bătrână/Două jucării stricate/Merg ținându-se de mână..”. Triste sunt versurile toamnei! Și totuși, undeva spre miază-zi, se înseninează...
