Când au zărit marea, grecii epopeii au exclamat: „Thalassa!”, dăruind urmaşilor, în această strigare homerică, foşnetul ademenitor al valurilor. De atunci, pe toate mările lumii plutesc corăbii ducând şi aducând la ţărm dorurile marinarilor. Şi tot de atunci, cu dopurile surzeniei în timpane, nevrednice de urechile şiretului Ulysse, mateloţii au vânturat apele, mereu ademeniţi de unduirile şerpuitoare ale valurilor, însă iremediabil îndrăgostiţi de „sirenele” nurlii rămase prin spelucile trăsnind a rom în porturi de aiurea.
Când, cu genunchi plecat şi pălărie în mână, Cristofor Columb a mers la Isabella de Castilia să-i dea vestea că va străbate mări şi oceane, sperând să descopere noi lumi, aceasta i-a sărutat obrajii şi i-a spus: „Pleacă! Şi, dacă acolo unde vei ajunge nu vei găsi decât neantul, pentru curajul tău Dumnezeu va inventa Pământul!” De atunci, strigătul musului aflat în vârful catargului – Pămââânt! - are adunat în el toată bucuria celui ce, cu emoţie şi credinţă, descoperă Edenul. Şi tot de atunci, pe mişcătoarele cărări, corăbiile sunt doar vise călătorite printre stele şi ape albastre.
Cânta un matelot la prora...
Asta e marea: cântec de matelot la prora dragostei....!
