România se află în faţa unor evenimente importante în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat. În 2002 va avea loc extinderea NATO, iar în fiecare an România trebuie să facă paşi decisivi pentru integrara în Uniunea Europeană. Aceste evenimente care pot deveni istorice pentru noi înseamnă şi reclamă relaţii foarte bune cu statele care au un cuvânt greu de spus în acest sens. Relaţiile noastre cu mai-marii lumii vor fi aşadar decisive pentru atingerea obiectivelor de care aminteam mai devreme. Cu o strategie din partea noastră gen “noi suntem buricul Europei” sau “noi suntem buricul lumii” cred că n-avem nici o şansă. Pe de altă parte - politica externă a ultimlor ani a arătat-o –, integrarea noastră în genunchi nu poate avea succes nici la Papă. Disperarea unora care s-au aflat întâmplător pe la cârma ţării, disperarea lor personală, a pus România în situaţii stânjenitoare. Am fost, pe rând, preş, saltimbanci, am stat şi-n cap la un moment dat şi nu ne-a folosit la nimic. Am căpătat, în urma efortului nostru penibil, în cel mai bun caz milă. Din partea unora chiar dispreţul. Scriu aceste rânduri pentru că am văzut cum încep să se agite iar unii în vederea declanşării campaiei pentru integrarea în NATO, în anul 2002. În mintea acestor activişti – un fel de activişti-propagandişti rudimetari care va să facă ei politica internaţională - integrarea României în structurile NATO se poate face prin televizor, eventual cu suporturi “Vrem în NATO!” difuzate la emisiunea “ Viaţa satului”. Nu ştiu, sincer, care e calea cea mai potrivită pentru România, car e strategia necesară integrării noastre. Dar ştiu că obedienţa nu ne-a adus nimic, iar să umblăm acum cu coada pe sus ar fi o prostie, fie şi numai dacă am realiza că suntem, pardon de expresie, cu fundul gol. Şi mai cred că la campania asta nu trebuie să participe toţi neaveniţii şi mai ales să nu participe de la şeful de gară până la şeful de sector. Poate că învăţăm şi noi cu ocazia asta să ne temem de ridicol şi să nu transformăm o chestiune serioasă într-o istorie naţională de prost gust. Nu trebuie să facem ca şansa, care depinde de noi, atât cât depinde, să se întoarcă împotriva noastră. Cum nu trebuie să fie întreţinută starea că dacă nu intrăm în NATO e sfârşitul lumii pentru noi. La fel nici nu trebuie să trăim iluzia că, odată primiţi acolo, toate problemele noastre s-au rezolvat şi, de-a doua zi, încep să curgă laptele şi mierea Alianeţi Nord Atlantice, că vom încinge o bătaie cu frişcă printre afeturile tunurilor de 100 mm ale Armatei Române.
