Un băiat, doi băieţi, trei băieţi, sau câţi or fi fost, au stat ei ce-au stat şi au venit într-o dimineaţă pe la mine să vadă care-i treaba, ce mai fac. Ora la care ei au hotărât să vină în „vizită” să fi fost 4.00 (dimineaţa), fiind destul de înaintată m-a pus în postura de om îmbrăcat în pijamale, băgat sub plapumă. Şi ca orice ziarist care se respectă la ora aia, ziarist îmbrăcat în pijamale şi băgat sub plapumă, mi-am permis să dorm. Deci, n-am putut din această cauză să-i primesc cu pâine şi sare. Ba mai mult, nici după ce au spart uşa şi au intrat n-am dat nici un semn de viaţă. Asta şi deoarece atunci când eu mă bag în aşternut, ştiind că e corupţia aşa de mare în ţară, intru într-un somn aşa de profund, că nu mă poate trezi nici o revoluţie, fie ea şi de catifea. Sau, poate, pentru că în somn am mai mult timp liber, mă apucasem să scriu un editorial! Şi ei, băieţii, simţiseră asta şi veniseră să mai pună un punct, o virgulă, un semn al mirării, ca să nu mă fac de râs în faţa cititorilor. Ca să nu vă mai ţin în tensiune, o să vă apun că „băieţii mei” au intrat, au luat două pachete de Marllboro, nu Kent, au „răscolit” nişte casete audio, au luat măsura pentru jaluzele şi, la plecare, au luat drept suvenir telecomanda de la video. Nu tu un „bună dimineaţa”, nu tu un bileţel de amor, un semn, ceva, pe baza căruia să ne împrietenim. După toată întâmplarea asta pe care ici nu ştiu cum s-o numesc, îmi pun şi eu, ca prostul, întrebarea: să fi fost Băşinică, să nu fi fost Băşinică? Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
