Stiam cu totii ca echipa feminina de gimnastica a Romaniei are sanse mari de a castiga aurul olimpic la Atena. Dar tot asa de bine stiam ca, fata de Sydney, echipa Romaniei este cu totul alta si de aici emotiile ca fetele noastre n-ar putea repeta performanta din Australia. De aceea cred ca bucuria noastra a fost cu atat mai mare.
Dar povestea bucuriei noastre a inceput de mult, atunci cand o fetita din Onesti, Nadia Comaneci, isi punea o lume intreaga la picioare si o data cu ea si pe noi. Ea este inceputul povestii noastre si tot cu ea probabil ca se va sfarsi.
Nu putem uita niciodata cum asteptam cu sufletul la gura si pumnii stransi notele Nadiei trecute prin constiinta unor arbitri "victime" ale razboiului rece.
Gimnastica feminina de la Nadia incoace nu ne-a inselat si nu ne-a tradat niciodata. Nu ne-a dat ocazia sa folosim puterea pe care tot ea ne-a dat-o sa-i iertam, daca ar fi fost cazul, greselile. Stabilitatea noastra, continuitatea noastra cand a fost vorba de izbanda au stat in gimnastica feminina.
Ea este cea care ne-a alinat tranzitia de la comunism la capitalism aratandu-ne ca se poate, ea este cea care in toate amintirile noastre ne spune ce inseamna munca, traditia, talentul, ambitia si-n cele din urma victoria, succesul, triumful chiar.
Si pentru ca aceasta poveste cu zane, papusi de aur si gimnastica trebuia sa aiba si autori, incet-incet numele lui Octavian Belu si Marianei Bitang au capatat aceasta calitate. Fara ei poate ca povestea inceputa de Nadia s-ar fi terminat de mult sau n-ar fi ajuns ca astazi o poveste fara sfarsit: Belu, Bitang si papusile de aur!
