Băsescu şi Tăriceanu la televizor

Tocmai cînd să-şi dea mîna peste ţară, premierul şi preşedintele, ca două tablouri ale celei care a fost Alianţa D.A., au ieşit din nou la rampă ca "două jucării stricate", fără să se ţină de mînă, ci cărîndu-şi pumni unul altuia prin intermediul televizorului, unde telespectatorii ca mine, urmărind mai tot timpul programele celor doi, fără sonor, au putut observa mai întîi un domn între două-trei vîrste, uşor debusolat, în ceea ce priveşte orientarea în spaţiu şi timp, "cine sînt şi ce caut aici?", într-o totală nepotrivire de caracter cu locul şi ziua în care se afla, dînd din mîini, dar mai ales uitîndu-se atît de pătrunzător, atît de adînc, atît de tulburător, atît de inteligent, încît cred că nici măcar Nutzi, spaima servituţii, nu i-ar fi rezistat la o adică, ca să nu mai vorbim de popor, care a fost mai emoţionat decît la o întîlnire cu neprevăzutul, cu inevitabilul sau, şi mai rău, cu inefabilul, iar după această experienţă narcotico-traumatizantă, cînd nici nu se răciseră bine antenele de satelit şi cu atît mai puţin moaştele Sfintei Parascheva, apăru alt domn, înalt, grizonat, cu alură de motociclist care s-a lăsat de meserie înainte de a se apuca, ferm, dar incoerent, dur, dar molatec, fără să-l aud îmi dădui seama, atît eu, cât şi telespectatorii, că apariţia lui avea ceva de manechin care n-a  avut parte de haine, aşa că prezenţa sa scenică pesemne că n-a spus mare lucru, de-aici şi neînţelegerea sa aproape totală de către privitori dacă e să mă iau doar după feţele cameramanilor, imobile, palide şi fixe, ca şi cînd n-ar fi înţeles nimic, dar în egală măsură fuseseră marcaţi profund, un pic mai profund decît la antevorbitorul lui, noapte bună, copii!