Colind indecis de colo-colo, nu prea îmi găsesc locul în rânduielile ce s-au schimbat atât de rapid, de radical, atât de fără noimă... Rătăcesc printre cioturi de amintiri lucitoare și printre balizele restrictive ale unei realități deloc agreabile. Și, involuntar, îmi șoptesc împăcat cu un destin de care nu-i chip să scap: „Lumea de acum nu mai era cea de altădată. Apunea. Şi era în ordinea lucrurilor ca, o oră înaintea apusului, văile să aibă dreptate faţă de munţi, tinerii faţă de bătrâni, nerozii faţă de cei cu judecată.”[1] Ehe, și cum mai asfințește soarele vârstelor, și cum se mai înmulțesc nătărăii...
Pe zidul unui bloc din oraș zăresc niște cuvinte scrise cu obidă: „Jos cu sataniștii care ne conduc !” Mă frec la ochi și mai citesc o dată și încă o dată, dar tot nu mă dumiresc. Cine or fi sataniștii la a căror doborâre ne cheamă disperat necunoscutul autor al strigătului de luptă? Caut prin memorie niscaiva răspunsuri. Să fie Klaus Iohannis? Pufnesc în râs, tipul n-are talent nici măcar de președinte de asociație de locatari, așa că mă las păgubaș... Ori Orban, turmentatul nației candrii? Iarăși renunț, insul n-a făcut nicio scofală în cele șase decenii de viețuire, ce pretenții să ai de la el ca administrator al țării ? Dar dacă literele sunt mâzgălite pe tencuiala prăfuită mai demult? Adică din anotimpul politic al „Ciumei roșii”. Pfu, și ciumați, și sataniști? Nu-i cam mult? Să nu-i supraestimăm, totuși, alde Ciolacu și Stănescu nu merită asemenea complimente. Într-un final, după ce m-am uitat ca vițelul la poarta nouă, plec în nevoile mele la fel de nelămurit, nu înainte de a mormăi încruntat: „Jos sataniștii care ne conduc !”
Un ministru al „Cabinetului Coronavirus” acordă un interviu televizat lângă un panou ales cu premeditare. Nu de alta, dar e musai ca mesajul americanului William Alger să ajungă la telespectatori și, probabil, la sponsorii evenimentului. Cică „opinia publică este a doua conștiință”, ne asigură motto-ul cu pricina. Vasăzică, tocmești câteva sute de cretini cu oareșce priză la turma așijderea lor și le dictezi lozincile dorite, împrăștiate apoi în haznaua virtuală și gata, ai reușit să obții opinia publică dorită! Adică a doua conștiință !Bleah, nu că vă vine să vomitați?
Între Urziceni și Buzău, parcă pe la Limpeziș, există o benzinărie veche din vremea întemeierii lumii capitaliste postdecembriste de la noi. Se numește „Nelu Gălbenuș Import-Export”, d-aia am și ținut-o minte de atâția ani. Hazul nebun și inventiv al concetățenilor mei nu se dezminte neam. Habar n-am însă dacă a și funcționat vreodată prăfuita șandrama. Acum e de vânzare, anunțul mare de capitulare e lizibil din șosea. La urma urmei, Nelu Gălbenuș ăsta nu-i decât românul simplu pornit pe drumul amăgitor al privatizării în zorii decomunizării, când umblau câinii cu covrigi în coadă pe coclaurile mioritice. Atunci, în 1990, „orice Nelu Gălbenuș” se visa om de afaceri, cu secretară decoltată nurliu și cu „Merțan” la scară, un importator și exportator de iluzii cu foșnet de bancnote occidentale. Avatarurile economiei de piață aparent liberă și de șpagă impusă l-au cocoșat într-atât încât a cedat și lacătul a stat mai tot timpul pe ușa stației. Inițiativa privată și micul întreprinzător au sucombat sub bleaga vigilență a unui stat devenit complice al voracilor rechini sosiți de aiurea pe plaiurile valahe. Cu falimentul anonimului Nelu Gălbenuș se încheie un ciclu tumultuos și tragicomic din istoria economică a României, eliberate de comunismul, obligatoriu, odios! Fie-i țărâna ușoară!
România, văzută prin reclamele difuzate barbar la radio și la televizor, ori afișate insidios prin așezările patriei, pare un paradis. Oriîncotro îți arunci privirea și îți ciulești urechile afli că prețurile produselor la care jinduiești s-au redus substanțial și irezistibil. Orice alegi, ieși în câștig, niciodată în pierdere! Ce fericire să trăiești într-un astfel de viclean eden, în care toți se gândesc la tine și-ți oferă totul pe daiboj ! Viața ca chilipir, trăiască capitalismul! (Dizarmonia sunetelor e inevitabilă, fiindcă capitalismul nu-i altceva decât o sinistră cacofonie multilateral demagogică!) Păi, „tocmai prin manipularea «forțelor oculte» ne determină specialiștii în publicitate să le cumpărăm mărfurile - o pastă de dinți, o marcă de țigări, un candidat politic. Și tocmai prin apelul la aceleași forțe ascunse - și la altele prea periculoase pentru a fi folosite de cei din Madison Avenue - a determinat Hitler masele de germani să-și cumpere un Führer, o filosofie dementă și cel de-al Doilea Război Mondial.”[2] Azi târguim spaime colective, manipulări planetare și îndobitociri cu toptanul, deh, suntem consumatori privilegiați, de cinci stele...
Ce magistrați, ce jandarmi ? Medicul instanței a devenit ditamai zbirul, un satrap în halat alb, cu mănuși și cu mască. Uneori și cu vizetă, ca-n Star Trek. El nu vorbește, ci urlă! El nu comunică afabil, ci poruncește isteric ! Iese în ogradă ori de câte ori simte că neisprăviții de avocați și de justițiabili s-au apropiat nepermis unii de alții, sau când cârpele de protecție sunt folosite la mișto. Mă holbez la sinistrul personaj cu un soi de compătimire, dar și de dispreț neascuns. Mascarada pandemică l-a uns cu puteri nebănuite, îmbiindu-l să se închipuie un fel de Dumnezeu peste gângăniile de la curte. N-a visat în veci că glasul său va tuna și va fulgera cu atâta forță demiurgică și că toți vor sta smirnă la augustele-i picioare. Sărmanul, la încetarea stărilor de dresură (una urgentă, alta alertă) se va trezi la realitate, la condiția modestă de dinainte. Și uite așa va suferi un șoc de autoritate, depresia îl va încolți și mințile i se vor zdruncina ireversibil. Va fi și el o victimă a mondialului, a invincibilului, a incoruptibilului virus cu aripi de liliac...
Iartă-l, Doamne, că nu l-au băgat în carantină la ceasul potrivit!
La un meci de fotbal din Turcia s-a lăsat cu scandal. Ceva obișnuit în regiune, numai că, după partidă, bașkanul gazdelor i-a jignit pe adversari și i-a blestemat. Am zâmbit condescendent, amintindu-mi de istorioara romancierului Ismail Kadare. Ei bine, albanezul povestește în Firida Rușinii că în toate campaniile militare importante ale otomanilor, armata se putea lipsi de bucătar, nu și de... blestemător. Funcționarul acesta, ca și descântătorul sau biciuitorul de tun și fermecătorul de binocluri ori astrologul erau puncte fixe în organigrama oștirii „Semilunii”. Unde, un loc aparte deținea biroul care se ocupa cu strângerea și interpretarea viselor. Iar „cele care se refereau la desfășurarea acțiunilor militare erau trimise imediat la comandament. Celelalte, care descriau situații generale, luau drumul capitalei și ajungeau la faimosul Palat al Viselor sau Tabir Serai.”[3]
Ce misticism romantic, zău că adesea aș chema blestemătorii să-i afurisească pe nemernicii care au întors lumea pe dos !
Prima lună de vară e pe sfârșite, însă eu am nostalgia anotimpului abia dus. Și, nu știu din ce motiv, mă tângui aidoma personajului principal din Marșul lui Radetzky: „Dezamăgirea lui Trotta făcu treptat loc unei suferinţe calme. Sublocotenentul încheia un fel de alianţă cu mâhnirea sa. Totul pe lume era acum negrăit de trist şi el devenise punctul central al acestei lumi deplorabile. Pentru el orăcăiau acum broaștele atât de jalnic şi chiar îndureraţii greieri pentru el se tânguiau. De dragul lui acea noapte de primăvară se umplea de o suferinţă atât de lină şi de dulce, pentru el vegheau stelele în slava de neatins a cerului şi numai lui îi licărea lumina lor în acel dor fără de nădejdi. Nemărginitul alean al lumii se potrivea în totul disperării lui Trotta. Suferea în deplină armonie cu întregul univers în suferinţă. Dincolo de întinderea albastră a cerului, însuşi Dumnezeu se uita cu milă aici, pe pământ, la dânsul.”[4] De aceea, „în pocăință și smerenie îmi mărturisesc păcatele...”[5] de a nu mai crede în aproape nimic, ce dacă Sfântul Apostol Petru mă povățuiește din tăriile văzduhului: „Dar mai presus de toate, țineți din răsputeri la dragoste, pentru că dragostea acoperă mulțime de păcate”?
Bâjbâi...
