Augustin Buzura, de-a pururi

S-au scurs aproape trei ani de la dispariția scriitorului Augustin Buzura și încă   nu m-am obișnuit cu gândul acesta funest. De aceea am savurat cu voluptate cartea pe care Angela Martin i-a dedicat-o[1],  una obligatorie pentru înțelegerea postumă a celui care, prin întreaga-i operă, ca să-l citez pe Ovid.S. Crohmălniceanu, „a recoltat elogiile aproape unanime ale criticii și, fapt iarăși semnificativ, a stârnit reacții furibunde printre cei gata imediat să expună sistematic injuriei orice e azi curajos și are valoare în scrisul românesc. Lăsându-i în bezna lor intelectuală, să reținem aprecierea generală.”[2] Ce bucurie să-l regăsesc cum îl știam, blajin și atent la fiecare nuanță, aidoma portretului creionat cu  talent și spirit de observație de meticuloasa autoare: „O voce mai curând reținută, înflăcărată adesea de mici entuziasme familiare, asemenea celor prin care adulții le insuflă curaj copiilor. 

O privire răbdătoare, de dincolo de ochelari, ușor distrată, de un calm aproape profesional, tipică pentru un psihoterapeut: te citește  imediat, oricât ai fi de circumspect. Faptul însă nu mai contează - rămâne un amănunt. Nu știi când și-a domolit agerimea ochilor ca să-ți câștige încrederea. Și cum îți induce senzația de confort. Nici privirea sa, nici vocea nu sunt învăluitoare. Impun, la fel ca zâmbetul, printr-o timidă, dar stăruitoare bunăvoință. În tăcerea dintre cuvinte nu face niciun gest în semn că ar avea ceva de adăugat sau de sugerat, de parcă n-ar dori să iște din senin vreo tulburare. Politicos, în conversație îți lasă întotdeauna libertatea de alegere. Și alegi, aproape involuntar, să i te confesezi.”

Dar confesiunile erau reciproce și așa  l-am auzit mărturisindu-mi: „M-am  străduit să spun  ce gândesc, ce simt și ce cred fără a lua în calcul riscul, altfel spus, am făcut imposibilul să trăiesc normal în vremuri anormale. (...) Scriu pentru mine. (...) Scriu ca să trăiesc în sensul cel mai profund al cuvântului. Trăiesc și trudesc cu credința că încetând să scriu  aș înceta să trăiesc.”[3] Deși, adesea, recunoștea cu o tristețe neascunsă: „Scriu, însă  nu-mi fac iluzii. În ultimă instanță, scriu ca să-mi fac curaj.”[4]

Odată, mi-a povestit un  vis ciudat, în care i s-a arătat Dumnezeu, care „avea  înfățișarea naivă, din poveștile țărănești: îmbrăcat în alb, într-un alb orbitor, cu o barbă  uriașă; se afla într-o gheretă, de asemenea, albă, stranie,    suspendată, nu-mi dau seama unde, în fața căreia m-am prezentat pentru autograf pe o carte, albă și ea. Sfântul m-a refuzat, a încercat să mă îndepărteze, dar, mi-am spus, trebuie, și am protestat. Atunci, solemn, a ridicat o  mână și vârful unui fulger s-a mlădiat peste coperta albă a  cărții gravând lent, sigur: Dumnezeu, după care Sfântul a dispărut lăsându-mă acolo, cu cartea, în hăul de lumină orbitoare, de o nuanță cum n-am mai văzut de atunci.”[5] Multă vreme m-a urmărit revelația asta onirică a prietenului meu mai vârstnic și am încercat să-i înțeleg merchezul. M-am lăsat păgubaș,  cine e în stare să pătrundă tainele cerului? Păi, Cel de Sus „este absolut totul: viață, lumină, căldură, energie, unicul punct de sprijin când nimic și nimeni nu te mai poate ajuta.”[6] Urmarea vine de la sine: „Dintr-o bibliotecă în pericol, aș salva Biblia.”[7] Adesea mi-a repetat propoziția cu pricina și de atunci mă tot străduiesc, fără folos deocamdată, să mă apropii de Cartea Cărților... La fel m-a zdruncinat pe dinlăuntru și o altă destăinuire, legată de drama Mântuitorului: „Am fost de mai multe ori în Grădina  Ghetsimani, încercând să înțeleg cea mai cumplită singurătate a Celui rămas singur, trădat și părăsit de ai săi,  obligat să-și urmeze destinul, cumplitul destin după ce a trebuit să dea ceea ce, ca om, de la semenii săi nu a primit: dragoste, bunătate, înțelegere. Lacrimi cu sânge izvorâte din singurătate. Ce preț teribil a cerut  trecerea de la ură, dușmănie și agresivitate la necesara  iubire și generozitate!”[8]

Ori de câte ori îmi vorbea despre universul copilăriei sale, despre Berința (locul „din care  n-a plecat niciodată”), devenea melancolic și icoana părintelui revenea ca  un laitmotiv primordial: „Tata ieșise pe prag, nu observasem când părăsise încăperea în care stătuse în timpul furtunii și, foarte atent, îmi urmărea joaca. La un moment  dat, i-am simțit privirea arzându-mă în ceafă și, ca la o comandă, am pornit spre el, însă, după primii pași, văzând probabil că eram foarte ud, mi-a făcut semn să  mă întorc: din clipa aceea, mi-a fost imposibil să-mi continui joaca. Privirea lui pătrunzătoare, afectuoasă, mă paralizase parcă, eram ca sub o plasă invizibilă ce-mi limita mișcările. Nici mai târziu n-am izbutit să mă apropii de el. Un fel de jenă, de stângăcie respectuoasă mă împiedicau. De atunci,  nu-mi dau seama de  ce, am păstrat întotdeauna o distanță aproape imposibil de depășit. Mai mult, chiar și discuțiile, destul de  rare, le purtam cu greu, cuvintele ezitau să se înșiruie  într-o ordine logică, cel mai adesea simțeam nevoia să le spun pe toate deodată. Era un fel de opinteală ridicolă, fraze începute și neterminate sau sfârșite catastrofal cu ajutorul gesturilor.”[9] Ca și imaginea mamei, cu „o influență magnetică asupra scriitorului. Cât a trăit nu a fost o decizie majoră de la care să fie exclusă. Era o  forță a naturii, dar reacțiile ei erau precise, sigure, nespectaculoase. Când prozatorul și-a văzut ultima oară mama s-a întâmplat să-l însoțesc  la Berința. Au rămas timp îndelungat numai ei doi. Acel dialog a rămas o taină.”[10]

Numai discuțiile cu miez politic și  social îl scoteau din molcomia sa ardelenească, îndeosebi  în  momentele în care fel de fel de pițifelnici îl atacau pe motiv că ar fi un romancier  „expirat” ori „datat”. Și brusc, regretatul prozator  își aducea aminte că „Silviu Brucan  a creat formațiunea cunoscută GDS, care a început să facă ordine în cultură, politică și societate, să dea note Ia purtare și să stabilească ierarhii. Dar, se știe, gedesiștii n-au luptat numai cu viii, ci și cu morții. În  deplină siguranță, sprijiniți substanțial de Soros, dar și de guvernul «comunist» care avea grijă să contribuie la afirmarea «fragilei noastre opoziții», au făcut liste cu colaboraționiști, comuniști, buni și răi, valoroși și nevaloroși etc., exact cum procedaseră înaintașii lor («de  sânge și de crez»), comuniștii de după ultimul război.

Oricum, niciun erou postrevoluționar din lumea literară nu s-a ridicat prin cărți, ci prin apartenența la  unele găști ori cu sprijinul unor lideri de partid dinspre partea «bună» a baricadei. Apoi, treptat, au pus mâna pe televiziuni. Așa au apărut telescriitorii. Lumea îi cunoștea drept mari valori, dar nu se întreba nici din  greșeală dacă au și scris ceva, dacă după ei rămâne măcar o idee, un text demn de atenție. După unii au rămas doar turnătorii la Securitate, după alții, nedeconspirați încă, vor rămâne, sunt sigur, pagini la înălțimea consistenței lor morale și intelectuale. Din moment ce  vârful de lance al luptei împotriva comunismului,   Volodea Tismăneanu, a crescut în Primăverii și a frecventat aceeași școală cu fiii vârfurilor comuniste de  atunci, e greu de crezut că avea idee cum trăiau bieții oameni din vremea lui. Nu trebuie uitat că mulți comuniști merită să fie respectați: au crezut în această ideologie, și-au riscat viața luptând în Spania, în Brigăzile Internaționale, pentru ca după aceea să fie uciși de Stalin.

Fiii unora s-au desolidarizat de ei, i-au criticat  cu vehemență, deși, dacă n-ar fi căzut comunismul, tot ei ar fi ajuns, cu un asemenea pedigri, în conducerea PCR-ului, acum, atât de criticat. Cât despre mine, am fost plasat de partea «rea» a baricadei, dar nu-mi păsa.(...) Până și prietenul meu din zile grele, Nicolae Manolescu[11], nu mai e dispus să-mi recunoască vreun merit. Nu mai am,  chipurile, nici măcar talent. Nu m-a emoționat nici când m-a lăudat, nu mă tulbură nici astăzi, când mă contestă, deoarece m-am convins demult că proza nu este partea lui tare, după cum nici stăruința  de a citi  un  text cu seriozitate. Timpul, sunt convins, îmi va da dreptate, fie și dacă se va opri asupra cărților altor scriitori pe  care el le elogiază.”[12] Iar tirada nu se oprea aici, fiindcă  „din nefericire, lumea culturală a coborât la  nivelul clasei politice, în condițiile în care unii miniștri sunt mult sub nivelul activiștilor comuniști de după război, aproape analfabeți.

Analfabeți, însă agresivi, fuduli, de o nerușinare în fața căreia uneori rămâi  fără cuvinte, organizați în găști, pe principii mafiote, nici   măcar nu mai vorbesc despre țară  precum înaintașii lor.  Și lucrul acesta a fost din cauza abdicării intelectualității. În toate domeniile am început să nu mai contăm. Un vânt de mediocritate bate peste tot. Zecile de universități, institute de cercetare, sutele de mii de studenți sau zecile de mii de profesori și medici năpăstuiți,  aduși la niște salarii de mizerie, nu au crâcnit, nu s-au  revoltat, au înghițit toate aberațiile, n-au ieșit în stradă, nu au venit cu proiecte de viitor. Prin urmare, mai rău decât răul pomenit este faptul că oamenii s-au obișnuit  cu prostia și cu proștii care au impus un nou mod de a   fi și de a gândi. Zadarnic îți râzi în barbă  de proști și de  analfabeți, de țoape și de fufe cu pretenții, de tinerii politicieni în imensa lor majoritate mai lichele și mai  inculți decât predecesorii lor, câtă vreme faci ce zic ei,  încerci să le intri în grații și să-i girezi cu numele tău.(...) La noi nu se sfârșește bine o dictatură, că începe alta, iar proștii și lichelele care le servesc au structuri psihice asemănătoare și cam aceleași maniere și mod de a gândi. (...)  Țara ese umilită, învinsă, păcălită de proști și de lichele, părăsită de forța ei de muncă și de valorile ei tinere.

Scrii să te împaci cu propria conștiință, pentru că nu poți face altfel. (...)  Comunismul, de fapt amintirea lui, poate fi ștearsă numai prin fapte. Dar au făcut urmașii comuniștilor o lume mai bună și mai dreaptă? Din păcate, n-au reușit decât  să vândă la un preț de nimic tot ce au creat comuniștii, plus solul și subsolul țării. Și, foarte grav, viitorul țării prin imensele datorii făcute.(...) La noi, anticomunismul a devenit o meserie bine recompensată, ori eu mă încăpățânez să cred că am o alta, de scriitor pur și simplu, și nu de propagandist. De altfel, contribuția reală a anticomuniștilor la ridicarea calității discursului politic este nulă. În loc să-l ridice, au coborât ei la nivelul cel mai de jos. (...) La noi, în schimb, din stradă, cu sau fără urmă de pricepere, au trecut direct la conducere... Exact ca și comuniștii de după război. Și a ieșit ceea ce vedem astăzi. Iar fidelitatea nu intră în caracterul politicienilor noștri.”[13] Odată dezlănțuit,  torentul  curgea nimicitor: „Mai mult, la noi, în clipa de față, viața literară practic nu există, doar mici triburi închise, rupte de lume, cu laureații lor Nobel, cu deschizătorii de drumuri demult închise sau inexistente în realitate și, obligatoriu, cu o orientare politică de dreapta. Căci dreapta plătește foarte, foarte bine, pe câtă vreme stânga așteaptă să fie iubită. Stânga își închipuie că merge și fără intelectuali și face o mare prostie.(...) În minunatele zile pe care le trăim, scriitorii nu mai sunt cenzurați, ci cumpărați în fel și chip pentru a fi transformați  în simpli propagandiști.”[14] Concluzia este necruțătoare: „Vârfurile politice  și culturale ale acestui moment sunt niște eunuci spirituali!”[15]

Volumul Angelei Martin l-a readus în viață pe omul minunat, demn și curajos, ca și pe scriitorul de referință al literaturii postbelice care este de-a pururi Augustin Buzura. La primirea unui asemenea cadou, ce altceva mai nimerit decât o reverență...