“Mă numesc Lorelei. Legenda spune că am ucis.” Acum aproape o sută de ani gospodinele afumau mâncarea, croitoresele trăgeau strâmb tighelul iar coafezele greșeau regulat bretonul tuns franțuzește, citind aceste rânduri. De menționat că distinsele doamne nu au fost puse peiorativ în discuție, cu atât mai mult cu cât onorabilele dumnealor meserii sunt socotite crâmpeie de artă: gastronomică, vestimentară, hair-styleing. Dar vibrau și citeau, citeau și vibrau. Se făcea presă și-n acea vreme, se scriau și se tipăreau ziare. Poate scrise mai abitir decât cele de azi. Se citeau ziare și-a acea vreme. Poate mai abitir decât se citesc azi on-line. Diferența dintre ieri și azi? S-ar părea că atunci gustul pentru citit venea din nevoia de a te fi simțit sporit mental sau emoțional de conținutul, greutatea, materialului publicat. Și acum povestea. Prin fața multor blocuri din cartierul Drumul Taberei, de vreo 3-4 ani, se încearcă încheierea lucrărilor la tronsonul de metrou ce va ajunge la Universitate. Tot cam de atâția ani, parcul Drumul Taberei a fost închis. Pe acest fundal, în toamna anului trecut, un locatar săpa o groapă la colțul unui bloc din strada Valea Ialomiței, nr. 4, pe un dâmb umbrit parțial de un copac scăpat norocos de hărnicia îndârjită a celor ce au defrișat totul ca să facă loc metroului. S-a crezut că vrea să planteze el însuși un pom, să fie împlinit în fața Celui de Sus, deoarece copii și casă își făcuse deja. Peste groapă omul a turnat o găleată de ciment, a înfipt în ea o tijă de fier și deasupra a sudat o tablă de 60/60 cm. Ca o măsuță. A pus o față de masă, a adus un scaun de plajă și s-a pus pe citit. Nu un ziar, o carte. Cam două luni, până a dat frigul, nea Sandu, așa îl cheamă, venea în fiecare dimineață pe la ora 9 cu un ibric, o ceașcă de cafea sau o sticlă de suc, și citea. Nu vorbea cu nimeni, citea netulburat de zgomotul făcut de macaralele, excavatoarele ori aparatele de sudură ce lucrau la 10 m de el. Apoi a troienit iarna iar măsuța a rămas singură și părăsită ca puiul de prepeliță al lui Brătescu-Voinești. De o vreme însă, de când a dat mai bine căldura, omul nostru a reapărut cu ceșcuța de cafea în față și cartea în mână. De ce citește o carte și nu un ziar, care ar merge mai bine la cafea? “Nu ziare, nu Tv, pentru că ce citesc sau ce văd la Tv nu mă mai interesează. M-am săturat să fiu așa-zis informat de crime, violuri, accidente, incendii care nu mă fac nici mai deștept, nici mai bine informat. Sunt nule. Să vă povestesc ceva. În urmă cu vreo 10 ani, pe când cazul Elodia era adesea dezbătut la televizor iar Cioacă încă zâmbea liber și avea serviciu, am fost la mare, la Costinești. Într-o dimineață, în spatele meu, vreo 8 familii de olteni (i-am cunoscut după vorbă) întind și ei păturile. Unul citea un tabloid. La un moment dat le zice celorlalți: vă interesează, mă, știrea că Cioacă a trecut la ținuta de vară? Toți au râs de s-au prăpădit. Aia era știre? Multe sunt și acum așa. D-aia nu mă mai interesează presa în nici un fel. Din partea mea, poate să moară! Eu mă delectez cu Lorelei a lui Teodoreanu. E o care sensibilă. E ca un virus, nu mai pot s-o las din mână.” De unde se trage concluzia că legendara Lorelei ucide și presa românească. După care se sinucide. (Paul Rogojinaru)
