Cel mai greu lucru pentru jurnalişti, în ziua de azi, e să scrie despre nimic. Dar nu despre orice fel de nimic, ci despre un nimic-nimic. E foarte uşor să scrii despre Miron Cozma, căci domnia sa are darul de a se lua singur la mişto. Puneţi-l pe Cozma să spună o propoziţie scurtă, de exemplu, „Ana are mere”. El, îngerul din subteran, îţi va spune „Ana are mere şi cărbuni”. Vedeţi ce simplu e să scrii despre Miron Cozma? Sau despre dl Gheorghe Funar. Domnu’ Gigi de câte ori dă o declaraţie, pune timbru la o scrisoare deschisă sau, şi mai rău, candidează la preşedinţie, articolul se scrie singur, nici nu ai nevoie de cine ştie ce inspiraţie. Însă când e vorba să scrii despre nimic ţi se pune un nod în gât, îţi creşte bruc temperatura din birou, te enervează toţi redactorii, ca să nu mai vorbim de secretare, ceri un pahar cu apă şi îţi spui că era mult mai bine să te apuci de zidărie. Că în zidărie dacă îţi spune cineva să faci un nimic, sănătate, te aşezi pe spate şi începi să-l faci. Să scrii despre nimic este al dracu’ de greu. Şi ştiţi de ce? Pentru că ai de ales între un nimic urât şi un nimic frumos. Era simplu ca bună dimineaţa dacă era decât un singur fel de nimic. Sigur, veţi spune că nimicul oricum ar fi tot nimic rămâne. Aveţi dreptate, dar credeţi că asta mă încălzeşte cu ceva. Ca să mă înţelegeţi mai bine, să scrii despre nimic este la fel de greu ca şi când ai scrie despre un răsărit de soare pe malul mării. M-aţi înţeles? Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
