La început a fost o aripă. Chiar dacă anonima, aşa cum arăta, părea a fi în stare să zboare de la o zi la alta, ne-am gândit atunci când a fost dată publicităţii că ar fi fost un act de mare curaj, prea mare ca să fie semnată. Dar odată rămas anonim – toate numele trecute în el – documentul cu pricina fără să fie asumat începe să nu mai coneze. Ba mai mult, tinde să devină un fel de Armaghedon, adică un fel de diversiune aruncată pe piaţă doar, doar o să o bage cineva în seamă, o să ţină cineva cont de ea sau o să o publice.
Sincer să fiu, anonima de care vorbim a trezit interesul presei, dar atât timp cât nu vine nimeni să ne spună deschis că şi-o o asumă, valoarea ei stă tocmai în titlul ei. În cei aproape 14 ani postrevoluţionari, presa dacă nu a cultivat astfel de iniţiative, măcar le-a băgat în seamă. Cred că a venit vremea ca verificarea surselor să devină mai importantă decât ideea de senzaţional, decât ideea publicării.
Aici, la gurile Dunării, când vine vorba de o răfuială, ne aşezăm cuminţi în bănci şI începem să batem din palme dinainte de a şti dacă spectacolul care urmează este de prost-gust sau pur şI simplu inexistent. De acord, misterul unei anonime poate fi mult mai interesant decât o scrisoare deschisă semnată de 100 de parlamentari. Dar asta nu înseamnă că de mâine toate scrisorile deschise care ar fi urmat să fie deschise trebuie date anonime doar de dragul senzaţionalului.
