Dacă vreodată America n-o să mai vrea să existe, cu siguranţă că va lăsa moştenire pământului autostrăzile. Şi, America fără autostrăzi ar fi ca Bucureştii fără şobolani. Adică n-ar mai fi. Nu cred că există pentru cineva, cineva care a văzut cum sunt rosturile pe lumea asta, plăcere mai mare decât aceea de a te afla pe o autostradă americană - mai ales la volanul unui TIR american. Filozofia despre lume şi viaţă, de o viaţă, se risipeşte la orizont când priveşti din America spre România, acolo unde atuostrada se întâlneşte cu cerul. Iubitorii drumurilor fără sfârşit – vezi autostrăzile americane – pot înţelege uşor cum stă treaba asta cu filozofia. Cu siguranţă, nu există în şcolile americane un manual despre „Filozofia autostrăzilor americane”, dar nici mult nu va mai dura până când el o să fie scris. Cred că prima propoziţie din cartea asta ar putea suna aşa: „Columb a descoperit America. Autostrăzile au cucerit-o” sau „America se naşte şi moare pe autostradă”. Eram undeva în America într-un autobuz. Ma pusesem pe primul scaun, aproape de şofer, de dragul autostrăzii. Ea, autostrada, se aşezase pe culmea unui deal ca un curcubeu pe bolta unui cer. Parcă toate maşinile din jur uitaseră că sunt cu roţile pe pământ şi mergeau aşa, ca proastele, pe nimic. De-aia am şi adormit. Am început să visez. Şi, ca orice român ajuns prima dată în America, visam că sunt în România. În autobuzul 131. „Mergeam” eu în autobuzul 131 căzut pe gânduri, când, deodată, maşina se opri. Mă uit pe geam să văd dacă am trecut de Casa Scânteii şi văd o tăbliţă pe care scria mare, frumos: Massachusetts. Zic: „Aoleu, mamaă America!” şi dau repede să cobor. Visasem o viaţă să ajung în Amreica şi uite că se ivise şansa. Mai aveam un pas şi coboram în America când îmi pune unu mâna-n gât şi-mi spune: „Unde fugi, bă, scoate biletul!” Uşile s-au închis, autobuzul a plecat mai departe! Bună dimineaţa!
MARIUS TUCA
