America lui Céline (partea întâi)
Ca și mine odinioară, dar cu mult înainte însă, Céline a simțit la fel cutreierând prin pântecul imens al New York-ului, „un oraş construit pe verticală. Mai văzuserăm şi noi oraşe, desigur, şi încă din cele frumoase, şi porturi, şi încă din cele faimoase. Dar la noi, nu-i aşa, oraşele stau culcate pe malul mării sau pe fluvii, se-ntind de-a lungul peisajului, îşi aşteaptă călătorul, în timp ce acesta, american, nu se sinchisea, nu, se ţinea drept, foarte ţeapăn, acolo, fără strop de tandreţe, ţeapăn de te apuca frica.”[1] Da, chiar așa, o frică defel metafizică, una necuprinsă și solzoasă. Parcă aș fi fost înghițit de o balenă și bâjbâiam prin burta ei gigantică. Și rătăcit în străfundurile întunecate ale mamiferului, îmi venea să urlu: „Oameni buni, unde vă este sufletul, unde l-ați ascuns? Ieșiți grabnic din hrubele cu termopan, nu vă mai ascundeți, și zâmbiți ! Rupeți lanțurile comodității și nu vă temeți de nimic din ce-i omenesc! Oameni buni, vreau să vă văd chipul în lumina mirifică a zilei !”
*
Cică „pentru un neisprăvit nu e niciodată uşor să debarce undeva, dar pentru un galerian e şi mai rău, mai ales că americanilor nu le plac deloc galerienii care vin din Europa. «Sunt toţi nişte anarhişti», zic ei. Nu vor să-i primească decât pe curioşii care le aduc bani, pentru că toţi banii Europei sunt fii ai Dolarului.
Aş fi putut încerca, cum mai încercaseră şi alţii, să traversez portul înot şi, odată ajuns la chei, să încep să strig: «Trăiască Dolarul! Trăiască Dolarul!» O şmecherie. O mulţime de oameni au debarcat aşa şi apoi au făcut avere. Nu-i sigur, se povesteşte numai. Se întâmplă să vezi în vis lucruri şi mai rele.”[2]
Dar ce nu se povestește ! Cât despre vise, nici nu le mai pun la socoteală, Onir a desființat orice barieră, în somn nu există limite de neatins! Numai că, dincolo de închipuirile noastre, un lucru e cert: lumea se învârte în jurul dolarului, el este zeul tutelar al omenirii.
*
Ceva mai în centru, tabloul metropolei se schimbă spectaculos, îndeosebi pe strada „mai bine luminată, «Broadway» se numea. Numele l-am citit pe o placă. Lumina zilei cu pescăruşi şi fâşii de cer rămânea sus, mult deasupra ultimelor etaje. Noi înaintam în lumina licărită de jos, bolnavă ca a pădurii şi atât de cenuşie că strada se umpluse de ea ca de un amestec vâscos de bumbac murdar.
Era ca o plagă tristă fără sfârşit, strada mişunând cu noi pe fundul ei, de la un trotuar la altul, de la un chin la altul, spre un capăt niciodată întrezărit, capătul tuturor străzilor lumii.
Maşini nu treceau, numai oameni şi iar oameni.
Era cartierul preţios, mi s-a explicat mai târziu, cartierul aurului: Manhattan. Nu se intra acolo decât pe jos, ca-n biserică. E chiar inima băncii lumii de astăzi. Dar tot mai erau şi din cei care trecând scuipau pe jos. Trebuie să fii îndrăzneţ.
Un cartier îndopat cu aur, o adevărată minune, minune ce poate fi percepută de dincolo de uşi cu foşnetul ei de dolari mototoliţi, el, totdeauna prea gingaş, Dolarul, un adevărat Duh Sfânt, mai preţios decât sângele.”[3]
Vă spun sincer, mi-e nu mi-a trecut prin tărtăcuță să scuip în catedrala placată cu bancnote verzulii și cu chipul bravului George Washington desenat în textura lor irezistibilă. Acolo e mai bine să te rogi la Duhul Sfânt al noii religii ca să-ți umple contul cu hârtia aceea care a înnebunit și a reconfigurat planeta!
*
Scena mulțimii mânată de nevoile fiziologice primare este memorabilă: „În dreapta băncii mele se deschidea într-adevăr o gaură mare, chiar în trotuar, în genul gurii de metrou de pe la noi. Această gaură îmi păru propice, vastă cum era cu o scară interioară din marmoră trandafirie. Văzusem deja o mulţime de oameni de pe stradă dispărând în ea şi apoi apărând. În această subterană îşi făceau nevoile. Mă lămurii imediat. Şi sala unde se petrecea totul era tot de marmoră. Un fel de piscină, dar golită de ultima picătură de apă. O piscină infectă, plină numai de o lumină filtrată, muribundă care-şi dădea duhul acolo peste oameni dezbumbaţi în mijlocul mirosurilor lor, stacojii de efortul de a-şi da afară puturoşeniile în faţa tuturor, cu zgomote barbare.
Ca-ntre bărbaţi, aşa fără mofturi, în râsetele tuturor celor din jur, însoţite de încurajări ca la fotbal. Sosind, îşi scoteau vestonul mai întâi, ca şi cum ar fi executat un exerciţiu de forţă. Pe scurt se puneau la ţinută, aşa era obiceiul.
Şi apoi aşa dezbrăcinaţi, râgâind şi gesticulând mai rău ca-ntr-o casă de nebuni se instalau în cavernele fecale. Noii sosiţi trebuiau să răspundă la mii de glume murdare în timp ce coborau treptele dinspre stradă, dar păreau cu toate acestea foarte încântaţi.
Cu cât se ţineau pe trotuare mai sobri, trişti chiar, cu atât perspectiva de a-şi goli maţele într-o companie gălăgioasă părea a-i elibera şi a-i bucura intim.
Uşile cabinelor foarte murdare spânzurau smulse din ţâţâni. Se trecea de la o celulă la alta schimbând o vorbă, cei care aşteptau să se elibereze un scaun fumau ţigări puturoase bătându-l pe umăr pe ocupantul în munci, îndârjit, crispat, cu capul între mâini. Mulţi gemeau tare ca răniţii şi lehuzele. Constipaţii erau ameninţaţi cu torturi ingenioase.
Când zgomotul apei trase anunţa un loc vacant, strigătele se dublau în jurul alveolei libere pe care o jucau adesea cu banul. Ziarele citite de curând, groase cât o periniţă, erau sfâşiate pe loc de haita de truditori rectali. Nu se vedeau bine figurile din cauza fumului. Nu îndrăzneam să mă apropii de ei din cauza mirosurilor.
Acest contrast era făcut într-adins ca să deconcerteze un străin. Tot acest dezmăţ intim, această formidabilă familiaritate intestinală, iar pe stradă o perfectă restricţie! Eram năucit.”[4]
În definitiv, contactul cu „Lumea Nouă” asta și face, te năucește ! Emoțiile ți se strâng ghem în stomac și de aici goana după o „cavernă fecală”. Doar că în urmă cu trei decenii, locurile acelea mi se păreau mici muzee față de closetele românești...
*
Mohoreala serilor domestice americane, copleșitoare și contagioasă: „De cealaltă parte a acestui puţ de curte, peretele se lumină cu o cameră, apoi cu două camere şi apoi cu zecile. În câteva dintre ele puteam zări ce se petrece. Erau cupluri care se culcau. Păreau la fel de obosiţi americanii ca şi cei de pe la noi după atâtea ore de stat în picioare. Femeile aveau coapsele mari şi bălane, cele pe care am putut să le văd eu, cel puţin. Majoritatea bărbaţilor se rădeau înainte de culcare fumând o ţigară...
În pat îşi scoteau mai întâi ochelarii şi apoi proteza pe care o aşezau cu grijă într-un pahar cu apă punând totul la vedere. Nu păreau a-şi vorbi între ei, între sexe, ca şi pe stradă. Ai fi zis că sunt nişte animale mari, foarte docile, îndelung obişnuite să se plictisească. Cu totul, n-am văzut decât două cupluri făcând la lumină ceea ce mă aşteptam eu să facă şi fără violenţă. Celelalte femei mâncau bomboane-n pat aşteptând ca soţul să-şi termine toaleta... Şi apoi au stins cu toţii.
E trist să vezi oameni care se culcă, se vede bine că nu le pasă că lucrurile merg cum vor ele, se vede că nu încearcă să-nţeleagă motivul pentru care se găsesc acolo. Le era indiferent. Dormeau oricum, bogaţi, săraci, nesusceptibili, americani sau nu. Aveau conştiinţa liniştită.”[5]
Ce mult am început să semănăm cu yankeii din această perspectivă... Și cât i-am așteptat... Tare trist... Cum naiba să am conștiința liniștită ? Gata, sting lumina !
