Amarie şi “acorupţie”

Astăzi aş fi vrut să scriu despre buric. Mai exact despre ce înseamnă să te crezi buricul pământului. Despre cum ne credem noi uneroi buricul pământului şi realizăm că o comparaţie cu vezica ne-ar onora. Dar poate că asta într-o altă zi. Astăzi m-aş referi la declaraţiile făcute de Ioan Amarie, procuror general al Parchetului Naţional Anticorupţie.
Nici nu făcuse bine declaraţiile cu pricina – a acuzat presa de corupţie – că un apropiat a sărit ca ars la mine: “Acum o să săriţi cu toţii pe el, vă ştiu eu pe ăştia din presă cum reacţionaţi când e vorba de unul de-al vostru”.
Eu nu veau să sar pe nimeni. Vreau să constat, cu teama de a nu fi acuzat că iau apărarea presei, că şeful PNA a avut curaj. A avut curaj să gândească cu voce tare. Sunt fel şi fel de informaţii care circulă prin fel şi fel demedii, inclusiv gazetăreşti, despre fel şi fel de persoane. Şi asta nu de ieri, de azi, ci din totdeauna. Ei bine, nimeni n-are curaj să facă publice aceste informaţii, multe dintre ele fiind mai degrabă “bârfe, zvonuri, şuşanele”. Dar uneori, vezi şi cazul Severin cu spionii, apare câte o declaraţie care se referă tocmai la aceste informaţii, dar fără nume. Nu, fără nume, pentru că acela care va rosti numele, neavând nici o probă, se va trezi cu tot atâtea procese. Cine crede că procurorul Amarie o să apară în faţa noastră şi o să spună care sunt ziariştii corupţi din presă este un naiv. Aşadar, şeful PNA a avut curaj. Curajul de a spune public ceea ce ştia toată lumea. Întrebarea este cine plăteşte pentru acest curaj?