Suntem intr-o continua admiratie fata de ceea ce putem fi in stare ca neam. Ne minunam de noi insine in fiecare zi. Avem capacitati nebanuite de a face rau, de a uri, de a dezbina, de a acuza, avem resurse inepuizabile de a ne razboi chiar si o suta de ani daca ar avea rabdare timpul.
Si nici macar nu stim in exercitiul acesta ostrevolutionar ce sa "admiram" mai tare: lipsa de solidaritate sau hotia, minciuna sau ipocrizia, nepriceperea sau ingamfarea, umilinta, tupeul sau trufia!
Ne este foarte greu sa alegem ca neam si tocmai de aceea vreme de 15 ani am pendulat intre luminita de la capatul tunelului si marginea prapastiei. Mereu in ceasul al 12-lea ca natiune in toti acesti ani ai existentei noastre am preferat sa dam ceasul cu o ora in urma in loc sa ne trezim. La toate intalnirile cu noua istorie a Europei fie n-am avut in ce sa ne imbracam, fie am intarziat ajungand dupa ce usile erau inchise. In acelasi timp nu stiu care popor ar fi rezistat la atatea neimpliniri, la atatea umilinte si ratari, asa cum s-a intamplat cu poporul roman. Probabil ca, daca ar fi fost in locul nostru, oricare alt neam s-ar fi sinucis fara sa stea prea mult pe ganduri, fara sa aiba vreo remuscare. O seninatate de neinteles, inconstienta si, nu in cele din urma, bascalia ne-au facut sa supravietuim. Poate ca si demnitatea, pe care nu ne-am bazat prea mult, a fost un alt motiv al supravietuirii noastre.
Cu toate astea, cu cat ar parea de necrezut, printre principalii si marii vinovati ai nefericirii noastre istorice se afla mostenirea. Si asta cu atat mai grav cu cat greaua mostenire suntem chiar noi. Dar despre asta in ziarul de maine!
