Aleanuri pascale

De Paști, satul e mai viu ca oricând. S-au umplut iarăși ulițele cu viață, adusă de peste tot. Mașinile trec în goană pe șoseaua mare, venite de la oraș ori din străinătate. Aceeași frenezie și la Turnu Măgurele, urbea parcă a înviat și ea după lâncezeala atâtor zile. Se întorc cei plecați, chemați de aleanuri nevindecate. Demult, la Islaz, de Înviere, lucrurile se petreceau la fel. Numai că, atunci, așezarea aceasta de basm nu era atât de goală. Încă trăiau mumele și moșii, și tradițiile, și pioșenia, și sfințenia aceea de început de lume. Copiii înapoiați în bătătura casei străbune își dezbrăcau straiele de domni și încingeau țurca. Își aduceau aminte de trecutul lor prea proaspăt ca să fie uitat. Îi pomeneau pe cei stinși, se închinau și-l înviau iarăși pe Hristos. La plecare, părinții îi conduceau la rată și așa se sfârșeau sărbătorile pascale. Ca o primăvară mereu înflorită.

Suntem un popor nostalgic, incapabil să ne rupem definitiv de noi înșine, cei de altădată. Poate că de vină este originea noastră rurală, poate că sufletul mai milos ca al altor seminții, poate sentimentul dezrădăcinării... Facem ce facem și o luăm înapoi, spre originile de care nu e chip să ne dezbărăm. Dar vrem ? Acolo, mai găsim o bucată de prispă neroasă de timp, ori o laviță nemâncată de carii, sau o fântână singuratică înfiptă pe orizontul trist. Un popor aflat dintotdeauna la cheremul aleanurilor și nu știu, zău ! dacă este rău sau bine. De aici și suișurile și coborâșurile românului, din teribila luptă cu propriul lui trecut, întotdeauna mai îmbietor decât prezentul.