Porumbelul roşu de la fereastra mea a fost înlocuit de o pereche de porumbei "îmbrăcaţi" în alb-negru. Vor şi ei să fie în pas cu lumea, să nu-i piardă ritmul, înţelesul şi, mai ales, culorile. Să nu fie mai prejos decât ceaţa de fiecare zi, să se asorteze cu chiciura dimineţilor şi, de ce nu, să gângurească ceva în acord cu şuşoteala lumii. O revoluţie catodică ne-ar prinde bine la începutul fiecărui an, astfel încât toate televizoarele să fie alb-negru. Şi staţiile ar trebui să emită alb-negru, ca să înţelegem mai bine zăpezile şi promoroaca, ţurţurii şi bruma, pentru a desluşi mai exact lumina soarelui. Şi, vai, să pricepem odată pentru totdeauna orizonturile. Mai ales acum, când nu le vedem niciunde, ascunse de teama de a deveni locuri comune undeva în spatele ceţurilor din noi. Să învăţăm cât înseamnă alb-negrul atunci când ne cotropeşte sufletul, când ceaţa ne ia temperatura sângelui fără să-i pese de noi, când porumbeii alb-negru îşi iau zborul cu tot cu noi spre nicăieri sau oriunde...
