Acasă la Nea Mărin

Eram la Băileşti, străzile erau largi şi adînci, care ducîndu-se spre cer, care spre Dunăre, care spre casa lui Amza Pellea, parcă dintr-o dată toate carele trecute odată pe acolo apăruseră ca din minune plimbîndu-se încolo şi-ncoace, toată lumea ieşise pe la porţi ca şi cînd Nea Mărin s-ar fi întors acasă şi ei ar fi vrut să-l vadă, "I-a fost drag pe lumea asta/ Calul, puşca şi nevasta/ Vinul zaibăr, noaptea scurtă/ Omul bun cu vorbă multă/ Primăvara timpurie/ Barba să-i mîngîie/ Nea Mărine, nea Mărine/ Întreabă Jiu’ de tine/ Că te aşteaptă suspinînd/ Din Băileşti să vii rîzînd/ Nea Mărine, nea Mărine", aerul avea greutate şi sfîşia totul în jur ca într-un tablou de pînză, soarele la rîndul său era greu ca de vară spre toamnă, şi în odaia de la drum, pe lîngă masa de lemn rotundă şi scundă, cu trei picioare, cu scăunelele pe lîngă ea ca puii pe lîngă cloţă, simţeai că Amza tocmai fusese acolo, îi simţeai respiraţia şi mersul cu lacrimile-n gît, stătuse de taină pînă atunci, la masă şi se ridicase dintr-o dată să vadă ce mai e prin curte, unde se adunase, nici el nu ştia de ce, atîta lume, venise pînă acasă s-o vadă pe Oana, să vadă ce mai face, cum mai este, încă mai simţeai căldura mîinii lui pe păhărelul de ţuică şi ai fi zis că nu se poate dacă nu l-ai fi văzut tînăr şi frumos privindu-ne de prin pozele adunate pe pereţi, era acolo, la el în casă şi la el prin curte, venise să vadă ce se petrece şi cine-l mai petrece, "Şi către început de iarnă/ Ţi-ai întins o gheară, doamnă,/ Şi l-ai luat pe drumul ăl mare/ Nici cu puşcă, nici călare/ Ni l-ai răstignit sub stele/ Tîrfă neagră şi-n putere/ Nea Mărine, Nea Mărine/ Ce-a avut Moartea cu tine/ Că te-a scos din rod, din viaţă/ Rupe-i-s-ar coasa-n braţă/ Nea Mărine, nea Mărine", mirosea a struguri şi a colivă, se sfîrşea un anotimp şi începea altu’, cuvintele scrise de Amza pe hîrtie erau vii, de parcă abia fuseseră scrise, dădeau să vorbească literă cu literă, cereau însufleţirea pe care le-o dăduse odată el, el care se plimba printre oameni fără să-l vadă nimeni, şi era atîta lume acolo şi toată-l aştepta fără să bănuiacă o clipă că el venise, "Amza, suflet de haiduc/ Se-ndulceşte frunza-n nuc/ Şi de verde-amărăciune/ Lacrimile-mi cad pe strune/ Ni se-ncheagă glasu-n gură/ Ca sîngele-n tăietură/ Nea Mărine, nea Mărine/ Mă-ntreabă lumea de tine/ Că te-a scos din rod, din viaţă/ Rupe-i-s-ar coasa-n braţă/ Nea Mărine, nea Mărine", era prînz, un prînz lung, adevărat şi de teamă să nu vină nu-l striga nimeni, asta şi pentru că era acolo, şi-atunci la ce bun să-l mai strige cineva, se plimba prin bătătură şi se uita în ochii oamenilor, să se vadă şi el în ochii lor, să se convingă de ceea ce i se întîmplă, de această întîmplare, "Strînge-ţi ceata călătoare/ Şi pe supt pămînt călare/ Rotunjeşte-ţi cîntarea/ Pînă simţi pe frunte marea/ Munţii ţării-n pumnul drept/ Şi Oltenia pe piept/ Nea Mărine, nea Mărine/ Mă-ntreabă Jiu’ de tine/ Că te-aşteaptă suspinînd/ Din Băileşti să vii rîzînd/ Nea Mărine, nea Mărine…", şi atunci cînd a venit Florin Piersic, lumea l-a văzut pe Nea Mărin în el, întîmpinîndu-i sufletul care îi era şi aşa acolo, ca o povară dar şi ca o mîndrie, iar Florin Piersic simţea asta, era trans­figurat şi tăcut ducînd cu el taina asta pe care o simţea şi o ştia toată lumea, şi plecam de la Băileşti, străzile erau largi şi adînci, care ducîndu-se spre cer, care spre Dunăre, care spre nicăieri…