Daca ieri am scris despre tacere si liniste, astazi mi-am propus sa scriu despre ascultare. E foarte simplu sa demonstrezi ca atunci cand toata lumea vorbeste nu se mai gaseste nimeni sa asculte.
Suntem prea absorbiti de propriile cuvantari ca sa mai fim atenti la ceea ce spun cei din jur. Iar daca printr-o intamplare nu suntem in plin avant retoric, suntem prea grabiti sau prea ocupati sa mai avem timp sa mai si ascultam. In schimb, in astfel de vremuri au fost perfectionate tehnicile care mimeaza ascultarea, tehnicile care trebuie sa-l convinga pe cel care-ti vorbeste ca este ascultat cu maxima atentie.
In timp ce vorbitorul isi da sufletul explicand, gesticuland pentru ca sa intelegi mai bine ce vrea sa spuna, tu, ascultatorul, nu trebuie sa-l dezamagesti si trebuie, nu-i asa, sa-i acorzi o atentie pe masura. Cea mai buna, dar si cea mai sigura metoda pentru ca vorbitorul sa nu observe ca nu-l asculti este sa te uiti in ochii lui, nu prea fix, si sa-l aprobi cand si cand din cap. Ba chiar ai putea sa folosesti cate-un cuvant-doua din spusele lui cu semnul intrebarii.
Daca ascultatorul n-are chef absolut deloc sa asculte, atunci foloseste intrebari tipice, gen "Chiar asa?". Daca nu ma credeti, incercati intr-un dialog normal sa strecurati o propozitie prin care sa-i spuneti celui din fata dumneavoastra ca e un bou. Mai mult ca sigur ca n-o sa aiba nici un fel de reactie din simplul motiv ca nu va aude, nu va asculta. In cel mai bun caz o sa va spuna: "Ei, nu-mi spune?!?".
Cand vine insa vorba de barfe, de zvonuri, de can-can-uri, de subiecte de alcov, numarul celor care devin "ascultatori" este incredibil de mare. Dar nu numai ca asculta, sorbindu-i vorbitorului cuvant cu cuvant vorbele din gura, dar acestia isi iau si notite. "Ascultatorii" de mai devreme s-au transformat intr-o clipa in raspandaci.
Traim intr-o lume in care "a asculta" tinde sa devina o profesie. Pesemne ca "meseria" de confident e pe cale de disparitie!
