De la început ați vrut să faceți medicină de urgență?
Când am ales la rezidențiat medicina de urgență, la noi, nu era încă o specialitate foarte bine conturată. Dar știam că este o zonă cu multă acțiune, că mi se potrivește și că este o provocare. Ceea ce s-a întâmplat. Rezidențiatul l-am început în ianuarie 1996. Am avut o perioadă în zona de anestezie și terapie intensivă și, în ianuarie 1999, am început medicina de urgență, când eram deja medic specialist în SUUB. În orice spital, UPU este o zonă specială. Dar mai ales într-un spital de urgență, așa cum este SUUB. În ultimii ani, UPU este din ce în ce mai aglomerată și nu atât din vina pacienților, cât a celor care îi îndrumă să meargă la UPU. Este una din explicațiile creșterii adresabilității către UPU.
Și sunt medici, asistente, dotări pentru a face față asaltului?
Noi, la UPU, stăm bine. Pot să spun că suntem dotați la standarde internaționale: avem aparatură și chiar în prezent ne mai sosesc aparate medicale printr-un program al Băncii Mondiale. Însă din punctul de vedere al personalului situația devine pe zi ce trece critică. Scade numărul medicilor raportat la numărul pacienților, dar și comparativ cu numărul medicilor de medicină de urgență, care profesau în urmă cu câțiva ani. Pleacă în străinătate și rezidenți, și specialiști, și medici primari. Și situația este aceeași și în privința asistenților medicali. Cei care vin sunt tineri, dar cu tinerețea nu pot compensa nevoia de experiență.
Cu ce calități trebuie să fie înzestrat un medic pentru a face medicină de urgență?
Nu oricine poate face medicină. Pentru medicină e nevoie de multe calități, dar în primul rând de vocație. Cu atât mai mult în specialitatea medicină de urgență. Trebuie să fii dinamic, să-ți asumi decizii și gesturi în timp record, să ai o foarte bună pregătire profesională, o putere specială fizică și psihică, deoarece aici este un flux continuu de cazuri deosebite, care te pot afecta psihologic și îți pot reduce rezistența fizică. La UPU, se lucrează contra cronometru și patologia este cât se poate de vastă: de la unghie încarnată până la pacientul spânzurat, înjunghiat, călcat de tramvai etc.
La UPU viața e pe muchie de cuțit... Ce cazuri v-au rămas în memorie?
Cazuri memorabile... cu acestea ne întâlnim zilnic. Poate asta mă fascinează: fiecare zi, la UPU, este una specială. Dimineața, la raportul de gardă, pe care îl respectăm în fiecare zi lucrătoare, aflu și eu despre cazuri care nu încetează să mă uimească. Îmi aduc aminte de un bătrân, de peste 80 de ani, de la care noi nu am reușit să aflăm unde locuiește. Ne-a fost adus de pe stradă. Bătrânul era nevăzător de vreo 15 ani. Avea cataractă la ambii ochi. Serviciile sociale reprezintă o mare problemă pentru societate, dar și pentru noi, medicii de urgență. Evident, nu l-am putut lăsa pe bietul om în stradă. Și l-am ținut în UPU, așa cum procedăm de fiecare dată și cu alți năpăstuiți. Bătrânul a stat la noi vreo două luni, timp în care un medic oftalmolog cu suflet mare l-a operat de cataractă la ambii ochi. Imaginați-vă, după 15 ani, acest bătrânel a văzut din nou soarele. Între timp cu ajutorul asistenței sociale, bătrânelul nostru a fost dus înr-un azil.
La UPU ne atrag atenția mai mult cazurile medicale deosebite, cu anumite particularități. Recent, am avut o femeie tânără care a născut prin cezariană la o clinică privată. Copilul a venit pe lume prematur și a rămas internat. Într-o dimineață, în a noua zi după cezariană, mama s-a dus la spital să-și viziteze copilul și acolo a făcut un accident vascular cerebral. M-au sunat de la clinica privată pentru a-i ajuta. Le-am spus ca imediat să o aducă cu ambulanța. Dar cum cezariană este o contraindicație majoră, pacienta nu putea primi tratamentul obișnuit. Ne-am mobilizat, am efectuat investigațiile, am stabilizat-o și, în cel mai scurt timp, lăuza era în sala de angiografie, unde s-a procedat la desfundarea vasului. Totul s-a derulat extrem de rapid, în așa fel încât această tânără să nu rămână paralizată.
De când coordonați unitatea de primiri urgențe de la SUUB?
Din iunie 2014.
V-a bătut gândul să profesați în străinătate?
Nu mi-am dorit acest lucru și nu i-am înțeles pe colegii mei care au făcut acest pas, deși aici aveau un job, o casă, prieteni, adică o viață decentă. Mi se pare că sacrificiile sunt mult mai mari pentru cei care aleg această soluție. Pentru mine, altele sunt lucrurile importante. Aici, am familia: soțul, care este tot medic, cei doi băieți, de 12 și 15 ani.
Cât timp reușiți să stați cu copiii?
Mărturisesc că, în ultimii doi ani, de când coordonez UPU, stau din ce în ce mai puțin cu ei. Chiar și acasă, mult timp sunt la telefon cu probleme de serviciu. Totuși, îmi fac timp să stau și cu ei, în special cu cel mic, când își face temele. Îi place să facem lecțiile împreună și asta mă bucură.
V-ați dori ca măcar unul dintre ei să facă medicină?
Nu spun nici să facă nici să nu facă medicină. Pentru că medicina înseamnă vocație. Nici în familia mea, nici în familia soțului nu au fost medici. Nu am de gând să-i îndrum spre medicină sau spre ceva anume. Cel mult le spun ce li se potrivește și ce nu. De exemplu, celui mare i-am spus de curând că îl văd pe scenă. Mi se pare mai artist, mai boem. Și ce să vedeți? După ce a intrat la liceu, s-a dus pur și simplu să dea probe pentru admiterea în echipa de teatru a liceului. A fost admis și sunt curioasă ce se va întâmpla în continuare. Mă bucur că totul a venit din partea lui și pentru că i se potrivește.
Și am ajuns, doamna doctor, pe scenă... Unde și dumneavoastră, și soțul dumneavoastră, în repetate rânduri, interpretați la vioară partituri clasice, în Orchestre Mondială a Medicilor... Când și cum ați luat vioara lângă inimă?
În clasa întâi, țin minte că a venit o doamnă și ne-a întrebat dacă dorim să mergem la școala de muzică. Și îmi aduc aminte că am exclus orice alt instrument. M-am dus acasă și le-am spus părinților mei: eu vreau să fac vioară. Ceea ce am făcut. Zilele acestea am participat la un congres de medicină de urgență la Băile Felix, unde am avut o primă experiență cu vioara electrică. În prima seară, la deschiderea congresului, am cântat cu o trupă rock de amatori, la vioara electrică.
Și care e mai aproape de inimă, vioara clasică sau cea electrică?
A fost o experiență vioara electrică. E total diferită de cea clasică. Dar cea clasică îmi este mai aproape, mai ales din 1997, de când sunt în Orchestra Mondială a Medicilor.
Vă relaxează vioara, când concertați?
Într-un fel mă relaxează. Dar și acolo, e nevoie de concentrare, de efort: mai ales în Orchestra Mondială Medicilor, care anul acesta, în luna mai, a susținut concerte la Cluj, Brașov și la București. Am făcut un efort deosebit: repetițiile cu orchestra, dar și cele individuale, acasă.
Care sunt compozitorii apropiați sufletului dumneavoastră?
Schubert, Bach, Rahmaninov. Dar cred că Bach mi se potrivește cel mai mult.
