La 4 aprilie, creştin ortodocşii îl prăznuiesc pe Sfântul Cuvios Zosima. Acest Cuvios s-a născut la sfârşitul secolului al V-lea şi a vieţuit într-o mănăstire, trecând prin toate nevointele pustniceşti, petrecând în rugăciune necontenită. Din scrierea Sfântului Sofronie - despre viaţa Sfintei Maria Egipteanca – aflăm că, tulburându-se în gânduri, s-a întrebat: “«Oare afla-se-va în pustie vreun om ca să mă întreacă în săvârşirile cele bune?». Atunci i s-a arătat un înger care l-a povăţuit să meargă la o mănăstire de pe malul Iordanului. Cuviosul părinte Zosima a găsit acest sfânt aşezământ şi a primit binecuvântarea egumenului de a rămâne acolo, unde i-a văzut “pre bătrâni strălucind cu lucrurile cele bune şi cu gândirea de Dumnezeu; (...) cântărea lor era neîncetată, starea de toată noaptea, având pururea în mâini lucrul şi Psalmi în gurile lor; iară cuvinte deşarte nu erau întru dânşii”. Se hrăneau puţin, cu pâine şi apă iar porţile mănăstirii erau totdeauna încuiate, fiind deschise numai când “cineva dintre dânşii ar fi ieşit, trimis fiind pentru vreo nevoie de obşte”. În prima duminică a Postului Mare, după ce preotul făcea Sfânta Liturghie şi toţi se împărtăşeau, primeau binecuvântarea părintelui stareţ să meargă în puştiul Iordanului, în perioada Patruzecimii, întorcându-se în sfântul aşezământ doar spre sfârşitul postului, în Duminică Stâlpărilor (Floriilor), lăsând doar unul sau doi monahi în lăcaş, pentru a ţine slujbele. După obiceiul mănăstirii a plecat şi Cuviosul părinte Zosima. A luat cu el doar puţină hrană. Ţinea rânduiala rugăciunii şi se odihnea oriunde îl apuca noaptea, dormind pe pământ, iar dimineaţa pornea la drum, nădăjduind că va întâlni vreun pustnic de la care să ia învăţăminte de folos. În cea de-a douăsprezecea zi, după ce încheiase rugăciunea şi “stă cântând, a văzut de partea dreaptă o umbră, ca de trup omenesc. Mai întâi s-a spăimântat, părându-i-se că vede o nălucire drăcească şi, tremurând s-a însemnat cu semnul crucii apoi, lepădând frica, când îşi sfârşea rugăciunea, s-a întors cu ochii spre miazăzi şi a văzut pre oarecine mergând gol cu trupul şi negru de arşiţa Soarelui, perii avându-şi pre cap albi ca lâna şi scurţi cât numai până la grumazi ajungeau. Aceasta văzând Zosima, a început a alerga spre partea aceea (...). Iar acea vedenie, după ce a văzut pre Zosima de departe, a început a fugi în pustia cea mai adâncă. (...)”. Reuşind să se apropie cât să-i poată auzi glasul, Cuviosul Zosima i-a zis: “«Pentru ce fugi de mine, bătrânul păcătos, robule al adevăratului Dumnezeu, pentru carele în pustia aceasta petreci? Aşteaptă-mă, pre nevrednicul şi neputinciosul! Aşteaptă-mă, pentru nădejdea răsplătirii ostenelelor tale; stai şi dă mie, bătrânului, rugăciunea şi blagoslovenia ta.»“. Acea “vedenie” era, de fapt, Sfânta Maria Egipteanca şi, la rându-i, după ce s-a ascuns, i-a răspuns Cuviosului Zosima: “«Avva Zosima, iartă-mă pre mine, pentru Domnul, că nu pot întorcându-mă să mă arăt ţie; că sunt femeie goală, precum mă vezi, şi având neacoperită ruşinea trupească. Ci dacă voiesti să dai mie, femeii celei păcătoase, rugăciunea ta şi blagoslovenia, aruncă ceva din hainele tale ca să-mi acopăr goliciunea, şi întorcându-mă voi primi rugăciune de la tine». Atunci cutremur şi frică mare şi spaima minţii l-a cuprins pre Zosima, căci a auzit numindu-l pre nume aceea care niciodată nu îl văzuse (...)” şi, dezbrăcând o haină veche şi ruptă pre care o purta, i-a dat-o Sfintei să-şi acopere trupul.
Cuviosul Zosima a împărtăşit-o anul următor pe Sf. Maria Egipteanca şi, după ce aceasta s-a dus la Domnul, a îngropat-o. Sf. Zosima s-a săvârşit în anul 560 la vârsta de 100 de ani.
