N-a avut multe roluri principale în filme sau în teatru (poate şi pentru că i s-au potrivit mai bine rolurile de țăran, de căprar ori sergent intrat în marea oaste a țării), dar a avut întotdeauna un loc bine definit în inimile spectatorilor, căci personajele interpretate cu atâta naturalețe și sinceritate de el au rămas în memoria colectivă a atâtor generații încântate de insolita și fermecătoarea sa prezență .
S-a născut la 4 iunie 1941, în localitatea Vinerea, județul Alba, și-a copilărit în praful ulițelor satului sau printre holdele de grâu aplecate de vânt, simțind ce înseamnă libertatea deplină, alergând spre zările depărtate sau călărind pe deșelate calul său drag, Puiu. A crescut un purcel de lapte cu un biberon adus din Statele Unite, urmărea șoimii cum vânează porumbeii, ducea vacile la taur și-avea timp să vadă cum zboară păienjenii prin aer.
Atunci a cunoscut-o pe țigăncușa Zenobia, cu gambe fine și pulpe lucioase, cea care i-a arătat pentru întâia oară ce simte un copil devenit bărbat în brațele ei, și tot atunci a căpătat o „superbissimă blenoragie” (cum s-a pronunțat medicul), tratată o săptămână cu penicilină. De aceea mersul la liceu i s-a părut un supliciu, o pedeapsă, un blestem, mai ales că era cazat la internatul liceului „Aurel Vlaicu” din Orăștie și trebuia să respecte un program de o disciplină draconică.
Cum era un sportiv foarte bun, după liceu a vrut să se înscrie la facultatea de sport, însă tatăl său, nu și nu!, actor și-l dorea. Asta deoarece tatăl, strungar fruntaș la Cugir, intrase într-o afacere cu aparate de proiecție meșterite de muncitorii din fabrică. Tânărul Valentin le comercializa, dar și stătea seara în pat, alături de mama și fratele său, vizionând pe peretele casei filme cu Humphrey Bogart ori „Copiii căpitanului Grant”. Astfel, se înscrie la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, absolvind IATC-ul în 1963, la clasa profesorului Constantin Moruzan.
În facultate primește bursă și este socotit o mare speranță. După facultate, destinul îl poartă la Brăila, unde a jucat pe scena Teatrului „Maria Filotti”, până în 1968. Se mută apoi la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, luând, în 1978, Premiul Special al Juriului la Festivalul Tineretului, pentru rolul Giles Overreach din piesa „Răfuiala”, de Philip Massinger. Între 1981 și 1991 joacă la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra , iar din 1991 este angajat la Teatrul Național I.L.Caragiale din București.
Numai că, o boală cumplită (sindrom extrapiramidal, un fel de Parkinson mai blând), care nu-i dă pace de peste 35 de ani, îl determină să părăsească acum câțiva ani scena teatrului, îngăduindu-i numai să-și ostoiască și să-și adune toate trăirile și pasiunile într-o singură preocupare: aceea de a scrie. Și o face chinuit, bătând zilnic cu două degete la mașina de scris, înșirând pe paginile albe gânduri, trăiri, emoții, întâmplări, bucurii, tristeți, o viață de om cu bune și cu rele înșirată ca mărgelele pe ață. Așa s-au născut două cărți: „Așa sunt eu, prost” și „Să ai grijă de cel bun din tine”, a treia fiind de mult în lucru.
Astăzi, cu voința omului și îngăduința Domnului, îndrăgitul actor împlinește 77 de ani. Să-i urăm multă, multă sănătate, zile cât mai frumoase și liniștite, bucurii alături de soție și inspirație să termine și al treilea volum autobiografic. La mulți ani, Valentin Uritescu!
