Spectrul culorilor nu este întotdeauna apanajul simţului numit văz, căci, vorba lui Eminescu, „urechea te minte şi ochiul te-nşeală”, ci mai degrabă, aşa cum versurile poeţilor sunt în însăşi simţirea lor, la fel, pentru pictori, tot ce penelul „mâzgăleşte” pe pânză este un şuvoi aproape necontrolat de „impresiuni” izvorâte dincolo de sisteme solare, de galaxii, de universuri în continuă fierbere şi frământare.
Iar când pictorul mai este şi scriitor, adică poate zugrăvi în nuanţe şi culori, prin vorbe meşteşugite, ceea ce pânza nu poate să susţină (adică sunetul secund din muzică şi poezie, de exemplu) atunci arta în sine ar trebui să se ridice la suprema formă a perfecţiunii. S-a născut la 25 ianuarie 1934, în Dorohoi, într-o familie normală, fără „sânge albastru”, deşi mama sa, născută pe moşia Eneştilor, a dansat cu însuşi George Enescu la hora din sat, când Enescu, student fiind, venea în vacanţe acasă.
Ce-şi aminteşte Val Gheorghiu? „Cu pictura, ca şi cu poezia, te naşti, nu ţi-o confecţionezi. De mic practicam pictura, acasă, la Dorohoi, însă exact când terminam liceul şi când aş fi vrut să vin la un institut de arte plastice, tocmai atunci s-a desfiinţat celebra Academie de Arte Frumoase de la Iaşi. Vorbim după anii 50, vorbim despre vremuri dificile. Cu mijloacele pe care le aveam atunci, nu mi-am putut permite să mă duc să studiez la Bucureşti. Am zis atunci să fac ceva care să se potrivească şi cu cealaltă dominantă a mea, cea scripturală. Am făcut Filologia la Iaşi, care mi-a ordonat felul de a mă comporta”.
După facultate, este redactor şi desenator al ziarului Flacăra Iaşului (1957-1967), redactor artistic la revista Cronica (1967-1976), redactor la Editura Junimea (1976-1985). Debutul său ca pictor s-a făcut în 1961, de atunci având numeroase participări expoziţionale şi expoziţii personale atât în ţară, cât şi în străinătate (Berlin, Moscova, Ankara, Istanbul, New Delhi, Lublin, Buenos Aires, Roma, Paris, etc.)
Membru al Uniunii Artiştilor Plastici (1968), i se publică în 1985 un volum monografic în seria „Maeştrii artei româneşti”, fiind considerat una dintre personalităţile reprezentative ale picturii româneşti contemporane. De celaltă parte, ca scriitor, debutul literar se face în presa ieşeană cu proză şi cronici de artă (1960). Publică proză scurtă (Arlechin în iarbă, 1972; Madona cu gâtul lung, 1987, şi un volum însemnat de intime, jurnal, reflecţii despre artă, ilustrat din pictura sa (Vieţile după Vaseri, 1980).
Ultima lansare adună pagini de jurnal şi de reflecţie, interesante pentru că semnalează sensibilitatea pur vizuală a scriitorului, de unde şi atenţia sa la detalii şi, prin extensiune, la întâmplarea ciudată sau la pitoresc, prinse în detalii relevante. Dar, oricât de apăsătoare ar fi atmosfera descrisă şi oricât de anecdotice întâmplările relatate, pictorul-scriitor (sau scriitorul-pictor) a avut grijă ca, la final, totul să se producă sub semnul unei schimbări de atenţie şi o resorbire a insolitului în admisibil.
Din păcate, după Revoluţie, Val Gheorghiu nu mai scrie, toată opera acestuia apărând înainte de 1989. Bolnav de câţiva ani, stând mai mult izolat în propria locuinţă, pictorul-scriitor participă rar la viaţa cetăţii. Operele, pânzele sau filele de carte îl reprezintă, însă, cu succes atunci când se vorbeşte de domnia sa.
Astăzi însă generoasa, blânda, colorata viaţă, cea care a fost de multe ori înfăţişată sub diferite chipuri şi forme, nuanţe şi explozii de lumină în operele sale pictate, îl anunţă că împlineşte 83 de ani, opt decenii de cuvinte şi culoare risipite generos de-a lungul carierei sale. Să-i urăm multă sănătate, zile senine, ani îngăduitori, bucurii şi să-l găzduim în acestă rubrică şi la împlinirea centenarului. La mulţi ani, Val Gheorghiu!
