Unul dintre cei mai cunoscuţi regizori de teatru români la nivel mondial, rebel (cu cauză) şi nonconformist (prin definiţie), însă cu o extraordinară viziune şi punere în scenă a pieselor şi filmelor regizate de el, extrem de vocal, Radu Afrim surprinde cu fiecare apariţie a sa în spaţiul public şi mai ales cu fiecare nouă piesă montată.
Acum câţiva ani, la lansarea cărţii Cristinei Rusiecki „Radu Afrim – Ţesuturile fragilităţii”, cineva scria: „Regizorii de teatru nu sunt staruri rock. Nu au cohorte de admiratori care să-i vâneze şi să le ceară autografe. Singurul care face excepţie, cel cu fani autentici, este Radu Afrim. Care poate fi explicaţia acestui fenomen? Ce îl face atât de prizat pe regizorul care suceşte minţile tinerilor spectatori? Şi nu numai lor? Cum se explică faptul că publicul ocupă scările din faţa teatrelor ca pe nişte redute, forţând uşile pentru a pătrunde la spectacolele sale?” Răspunsul? Îl veţi găsi mergând măcar la un spectacol...
În urmă cu două decenii, poate nici el nu credea că va ajunge aici. Dar, cum de cele mai multe ori nu tu alegi ce să faci în viață, ci viața alege ce să facă din tine, faptul de a se găsi azi în „magma” teatrului de la noi nu fusese nici pe departe în gândurile și căutările specifice adolescenței. Însă, cum se întâmplă adesea celor ce ajung să fie cei mai buni, drumul lui spre teatru a fost neprogramat, necăutat și pe neașteptate venit. Așa i s-a întâmplat și lui Radu.
S-a născut la 2 iunie 1968, în Beclean, județul Cluj, într-o familie cu părinți minunați care i-au lăsat deplină libertate, de la nesfârșitele jocuri ale copilăriei până la adolescența opțiunilor în viață. Cum primii ani de viață coincideau cu prosteștile transformări comuniste în ceea ce privește arhitectonica urbei, a fost martorul demolării celor mai vechi și frumoase case din oraș și construirii blocurilor anoste.
El și prietenii se strângeau în blocurile în construcție, „fumau” grisine (cei mari nu le dăseau BT) și dansau pe muzica trupei Bonney M ascultată la un casetofon mono „Grundig”, luat de la polonezii ce treceau cu mașinile pe șoseaua națională. Când le-a fost descoperit locul, s-au mutat în fundațiile blocurilor, unde se uitau pe ferestruicile de la subsol cum se sărută cei mari. Ori mergeau, vara, cât era ziua de lungă, prin pădurile din jurul orașului, prin grote ascunse sau la scăldat în apa Someșului.
Avea însă și activități de copil cuminte, fiind înscris la cor, la Casa Pionierilor, sau în grupul care lua lecții de chitară de la o excelentă profesoară. A făcut desen și pictură cu niște profesori la fel de buni, care l-au făcut să înțeleagă arta și l-au apropiat de marii artiști ai lumii. Deși nu-i plăceau științele exacte, fiind bun numai la română, a făcut un liceu electrotehnic, din lipsă de opțiuni. Își dă seama că, totuși, româna i se potrivește, face meditații, dă examen la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj și intră din prima în toamna anului 1989.
În timpul studenției călătorește și scrie la ziarul local „Echinox” cronică de teatru, cu atât mai mult cu cât abia se înființase Facultatea de Teatru, având sediul în aceeași clădire cu facultatea sa. După absolvire intră în învățământ și predă cinci ani Limba Română la o școală din Cluj. Ei, și acum vine schimbarea, cotitura din viața lui, mâna destinului! Întâmplarea face ca unul din turneele lui Purcărete să poposească la Cluj. Atunci a văzut „Phaedra” și atunci a zis prima oară că ar vrea să facă și el ceva de genul ăsta.
Din al doilea an de învățământ s-a înscris la Regie, Facultatea de Teatru, pe care o absolvă în anul 2000. Era primul pas spre lumea teatrului. Cu vremea a ajuns să aibă spectacole în teatrele mai importante din România și chemat să monteze și în străinătate, la Paris, Luxembourg, Munchen, la Lausanne în Elveția. Primește mai multe premii și distincții, printre care și două premii UNITER. Totodată, acum un an, la o săptămână după ziua sa de naştere, primeşte din partea Preşedintelui României, Klaus Iohannis, Ordinul “Meritul Cultural” în grad de Cavaler, categoria D – “Arta spectacolului”.
Ce crede despre teatrul autohton? „Teatrul românesc este ca o cucoană care nu acceptă că are o vârstă. Își face câte o operație estetică, mai salvează niște aparențe, însă organismul tot îmbătrânit este. Teatrul românesc nici măcar lifting nu-și face. Ce să mai vorbesc despre o detoxifiere generală...Prin ceea ce fac, uneori rămân în urma Vestului, alteori mă sincronizez, însă niciodată nu merg pe linia mainstream-ului românesc. Nu mă interesează. Când devin prea accesibil încep să îmi pun semne de întrebare, care uneori rămân pasive”, spunea regizorul acum doi ani.
Astăzi, nonconformistul, rebelul, dar senzaționalul regizor, împlinește 49 de ani. Să-i urăm multă sănătate, zile bune, împliniri și cât mai multe piese montate, care să uimească întreg mapamondul. La mulți ani, Radu Afrim!
