În memorabilul an (pentru gimnastica mondială) 1976, în numai o oră (sau,poate, mai puţin), întreg mapamondul lua la cunoştinţă că undeva, într-o parte neînsemnată şi cenuşie a Europei, există o ţară, până atunci nebăgată în seamă, numită România. Şi asta pentru că, o fetiţă din Oneşti, o gimnastă de 14 ani, arătase lumii întregi că există perfecţiune în sport.
Uluitoarea Nadia, minunea din Carpaţi, zeiţa de la Montreal erau numai câteva dintre sintagmele folosite de ziariştii din lumea întreagă în încercarea de a descrie şi a surprinde “esenţa” primei sportive care a zăpăcit calculatoarele (care nu fuseseră proiectate să înregistreze şi să noteze perfecţiunea) şi a uimit omenirea cu acea notă de 10 absolut la Jocurile Olimpice de Vară de la Montreal. Atunci, a câştigat trei medalii de aur (la individual compus, bârnă şi paralele), o medalie de argint (echipă compus) şi una de bronz (sol).
A blocat cele mai performante calculatoare din acea vreme, care nu știau sau nu fuseseră programate să-i afișeze nota, și-a dat neașteptate bătăi de cap brigăzii de arbitri, care nu se confruntaseră vreoadată în carieră cu așa ceva. Și cine? O zgâtie de fată, un boț însuflețit de humă cu ochi (vorba lui Creangă), o copilă venită dintr-o Românie, de care cei mai mulți dintre cei prezenți în sala de concurs nici nu știau că este creionată pe harta Europei.
Cu o extraordinară stăpânire de sine, cu o nemaiîntâlnită siguranță în mișcări, cu un chip luminos și un zâmbet abia schițat în colțul buzelor a lăsat întreaga lume perplexă, dar și în extazul necontrolat, sincer, uman arătat marilor învingători. Pentru că Nadia a avut o mentalitate de învingător!
Parcă toate neajunsurile și umilințele de secole îndurate de neamul românesc, parcă toate opreliștile puse în cale de cursul istoriei, parcă toată nimicnicia unei țări căreia nu i-a fost hărăzit să aibă trecutul glorios al Franței și nici grandoarea Angliei, s-au adunat în trupul subțire și fragil al unei fete, care într-un moment magic a adus României tot ceea ce îi lipsise de veacuri: recunoașterea, faptul că există, că ființează un popor înzestrat (mic pentru alții), care poate da valori.
Asta pentru că în acel moment unic tot mapamondul a aflat, surprinzător, că undeva într-un colț uitat de Europă se află o Românie care poate arăta lumii întregi modele de învingători. Cum rar se întâmplă, legenda Nadiei s-a scris încă din timpul copilăriei și adolescenței acesteia. S-au tipărit sute de mii de foi, ziarele nici azi nu contenesc să scrie, s-au editat zeci de volume și s-a spus povestea Nadiei în mii și mii de feluri, intrând astfel în vasta conștiință colectivă a istoriei recente a omenirii.
De aceea, Nadia nu mai este demult un „produs”, un exponent național, ci are nimbul luminos de „homo universalis”, de om universal, ce a punctat fericit timpul și spațiul cu existența sa planetară. Noroc că este de-a noastră, o fătucă născută la 12 noiembrie 1961, în Onești, al cărei nume va fi încă multă vreme rostit de generațiile viitoare cu emoția, cu mândria și respectul cuvenit foștilor regi daci, descălecătorilor de țară ori voievozilor întregitori de neam, adică marilor învingători.
Astăzi, cea mai mare sportivă a noastră din toate timpurile împlineşte 59 de ani. Să-i urăm să aibă parte de tot ce este mai bun pe lume, multă sănătate, bucurii alături de cei dragi, ani frumoși și liniștiți și de acum înainte și să-i mulțumim pentru momentele unice, când ne-a făcut să ne simțim cel mai înzestrat, minunat și hărăzit popor din mara grădină a Domnului. La mulți ani, unica noastră Nadia Comăneci!
