„N-am vrut niciodată cu adevărat să devin antrenor. De ce? Ca fotbalist, am fost mereu în echipa armatei. Iar acolo, un ofițer, care nu știa absolut nimic despre fotbal, lua toate deciziile asupra politicii sportive. Acești oameni hotărau dacă antrenorul este bun sau rău, și eu nu voiam să fiu judecat de un colonel sau general care nu jucase fotbal și care nu antrenase niciodată pe nimeni", spunea Boloni într-un interviu dat în vara anului trecut. Şi câtă dreptate avea atunci, şi câtă dreptate are acum, când nu vrea să ajungă la cheremul şefilor FRF….
A fost unul dintre cei mai mari jucători de fotbal ai anilor ’80, un mijlocaş ofensiv de primă mână, pe care multe echipe de top din Europa şi l-ar fi dorit, dar numai noi îl aveam! Bine, asta şi pentru că vechiul regim comunist nu permitea jucătorilor transferuri în afară.
A intrat în istorie cu acel gol superb din meciul România-Italia, din 1983, meci contând pentru calificarea la Euro84 (cu Italia campioană mondială!), dar a rămas multă vreme cu gustul amar al ratării unui penalty în cel mai important meci din istoria fotbalului românesc, atunci când echipa sa de club, Steaua Bucureşti, câştiga Cupa Campionilor Europeni.
S-a născut la 11 martie 1953, în Târgu-Mureş, într-o familie de etnici maghiari, dar a copilărit în oraşul Târnăveni, acolo unde debutează ca fotbalist, în 1967, la echipa Chimica Târnăveni, echipă la care joacă până în 1969. Cum valoarea sa ca fotbalist a fost repede remarcată, aproape că s-a impus de la sine transferul său la ASA Târgu-Mureş, unde evoluează timp de 14 ani. Între timp absolvă Facultatea de Stomatologie şi, deşi îi place tare mult acestă meserie, nu prea are timp să profeseze din cauza antrenamentelor, cantonamentelor şi a meciurilor jucate.
Din 1984, timp de trei ani, este în lotul formaţiei Steaua Bucureşti alături de care câştigă Cupa Campionilor Europeni. Ca o picanterie, abia la Steaua i s-a făcut un cabinet stomatologic, unde îşi îngrijea o parte dintre colegi, cel mai fidel „client” al său fiind Marius Lăcătuş. A fost de 23 de ori căpitan al echipei naţionale de fotbal a României, a jucat 108 meciuri şi-a marcat 25 de goluri. În anii 1977 şi 1983 a fost desemnat cel mai bun fotbalist al României.
După plecarea de la Steaua, în 1987, i se dă voie să joace afară şi schimbă câteva echipe până se apucă de antrenorat, în 1992, când pleacă în Franţa să o antreneze pe AS Nancy. După 8 ani, în anul 2000, antrenează numai un an naţionala României şi are 13 meciuri jucate, dintre care 8 câştigate, 2 egaluri şi 3 pierdute. Între 2001-2003, ajunge să antreneze echipa portugheză Sporting Lisabona, câştigând cam tot ce se putea câştiga pe plan intern (Campionatul, Cupa şi Supercupa Portugaliei), descoperind şi promovând tineri jucători cum ar fi Cristiano Ronaldo, Ricardo Quaresma şi Hugo Viana.
Antrenează apoi Rens şi Monaco, pleacă pentru un an (2007-2008) în Emiratele Arabe Unite, la Al-Jazira, revine în Europa şi semnează un contract cu echipa belgiană Standard Liege, câştigând Campionatul şi Supercupa Belgiei. Se întoarce în Emiratele Arabe pentru o scurtă perioadă la formaţia Al-Wahda, iar din ianuarie 2011 preia conducerea la RC Lens, după care mai trece pe la încă vreo două echipe. Momentan, este antrenorul echipei flamande Royal Antwerp.
V-aţi întrebat, poate, de ce un aşa antrenor valoros, cu mari realizări, nu antrenează echipa României? Răspunsul l-am dat mai sus: deoarece onest şi bun profesionist, aşa cum îl ştim, Boloni n-ar accepta potlogăriile şi mizeria din fotbalul autohton. Astăzi, reputatul fost mare fotbalist şi actual antrenor împlineşte 65 de ani. Să-i urăm toate cele bune, multă sănătate, bucurii lângă cei dragi şi cât mai multe realizări în fotbalul mare. La mulţi ani, Ladislau Boloni!
