A fost unul dintre cei mai iubiți și mai buni fotbaliști ai noștri din toate timpurile, „baciul” fotbalului românesc, cel mai bun fundaș central (din vremea sa), căpitanul naționalei și al uneia dintre cele mai mari echipe din istoria fotbalului mondial (nu sunt mulți care se pot lăuda că au jucat la FC Barcelona, darămite să mai fie și căpitanul ei, cum a fost Gică!). Din aceeași generație și coleg la națională cu Hagi, a împărțit cu acesta de multe ori laurii victoriei și titlul de Cel mai bun fotbalist al anului, care i-a fost conferit de 6 ori (lui Hagi de 7 ori).
A jucat la trei Campionate Mondiale și la două turnee finale de Campionat European și a câștigat Cupa Cupelor cu Barcelona, Supercupa Europei și Cupa UEFA cu Galatasaray. A fost și este foarte îndrăgit și stimat de oameni, chiar și acum la peste trei decenii de la debutul său la Universitatea Craiova, fiind unul dintre puținii compatrioți în fața căruia orice român și-ar scoate pălăria.
S-a născut la 9 octombtie 1967, în liniștitul și însoritul Calafat (întotdeauna orașele aflate lângă ape sunt mai exaltat luminoase), a fost un copil cuminte și timid și-și amintește că în copilărie era disperat după mingea de fotbal. Partener și tovarăș de joacă era bunică-su, singurul care-i făcea plăcerea de a sta în poarta de tablă de la gardul dinspre stradă al gospodăriei. Strada lungă și lată exact cât trebuie era și ea munai bună pentru încins miuțe.
Duminica, cum nu se țineau ore, mergea cu ceilalți băieți pe terenul de bitum de la Școala nr.2. În timpul săptămânii, cu aceeași gașcă de băieți, plecau cu o oră mai devreme să înceapă cursurile, ca să mai încingă o miuță. După orele de curs, la lumina becurilor din curte, îi mai trăgea bunicului câteva șuturi la poartă. Și bunicul și el visau că într-o bună zi o să ajungă să joace la Universitatea Craiova și la echipa națională. Bunicul n-a mai apucat să-l vadă. A murit când Gică împlinea 12 ani.
Pe la vreo 15 ani, când încă nu încălțase ghetele pentru „Știința”, lua foarte în serios antrenamentele, indiferent de vremea de afară. Într-o iarnă cumplită, cu un ger de crăpau ouăle în cuibarele oltenilor, Gică bate la poarta primului său antrenor, Valentin Ghiță, să-l scoată la antrenament. Mai mult de rușinea tânărului, antrenorul se îmbracă (cam fără tragere de inimă), îl însoțește pe Gică pe stadion și-l urmărește cum aleargă o oră cu zăpada până la brâu. Atunci și-a spus în sinea sa că Gică va ajunge un mare fotbalist. Și-așa a fost!
A început prin a juca la Dunărea Calafat (1982-1984), Universitatea Craiova (1984-1987), Steaua București (1988), Universitatea Craiova (1988-1990), PSV Eindhoven (1990-1994), Tottenham Hotspur (1994-1995), FC Barcelona (1995-1997), Galatasaray (1997-2001), Lecce (2001-2002), Dinamo București (august 2002-noiembrie), Hannover (2003).
A jucat 114 meciuri și-a înscris 16 goluri pentru echipa națională și și-a trecut în palmares Cupa Cupelor cu FC Barcelona (1997), Cupa UEFA cu Galatasaray Istanbul (2000), Supercupa Europei cu Galatasaray (2000), Cupa Spaniei cu FC Barcelona (1997), Cupa Turciiei cu Galatasaray (1998, 1999, 2000), semifinalist în Cupa Campionilor Europeni cu Steaua (1998). În martie 2008, la cinci ani după retragerea din fotbalul activ, a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv” , pentru rezultatele obținute la turneele finale din perioada 1990-2000 și pentru întreaga activitate.
Astăzi, Gică împlinește 51 de ani. Să-i urăm o viață cât mai frumoasă, sănătate, bucurii lângă cei dragi, și să-și împlinească toate visele și de acum încolo, cu energia și îndârjirea cu care, pe vremuri, uimea lumea fotbalului cu talentul său “made in Oltenia”. La mulți ani, Gică Popescu!
