De la Mircea cel Bătrân și până la Constantin Brâncoveanu, aproape toți voievozii ce și-au avut aici reședința au făcut ca preț de câteva secole să tremure șalvarii și să asude turbanele turcilor, ce îndrăzneau să treacă dincoace de Dunăre. În anul 1585, francezul Jacques Bourgars relata: „Petru Cercel a făcut la Târgoviște un palat mic, dar frumos”. Din tot ce a fost, acum doar zidurile înviorează amintirea.
Atâta amar de vreme capitală a Țării Românești, Târgoviștea este locul în care, dacă s-ar întâmpla vreodată Învierea, s-ar afla, cu siguranță, cea mai mare densitate de voievozi pe metrul pătrat. Căci, mai bine de jumătate de mileniu, Târgoviștea și-a consumat existența istoric și eroic. Cei aproape 20 de mari voievozi ai Țării Românești au oprit vremelnic hoardele păgâne, dând oarecum o pauză de respirație creștinătății. Și ca semn al trecerii lor prin lume, au ridicat palate și biserici, a căror strălucire a pălit în timp, iar azi se stinge încet printre ruine.
Când am intrat în oraș pe lângă Poarta Bucureștilor – un fel de Arc de Triumf la scară redusă – înaintând pe strada Nicolae Bălcescu și apoi pe Calea Domnească, primul drum l-am făcut „la ruine”. De departe, Turnul Chindiei ne-a dat de veste că am ajuns acolo unde, pe vremuri, n-ajungeau pașnic decât cei așteptați. Turnul îndeplinea pe vremuri un rol militar de prim ordin în viața curții medievale, servind ca punct de observație, iar ulterior drept închisoare. Intrăm pe sub Turnul Clopotniței unde, în stânga, pe o lespede de marmură sunt trecuți cronologic toți domnitorii ce și-au săvârșit aici domnia.
Sunt nume răsunătoare ce-au făcut ca, cel puțin trei secole, toți sultanii Înaltei Porți să aibă indigestii și dureri de cap netratate cu antinevralgic. Mircea cel Bătrân, Mihail I, Dan al II-lea, Alexandru Aldea, Vlad Dracul, Vladislav al V-lea, Vlad Țepeș, Vlad Călugărul, Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Radu de la Afumați, Pătrașcu cel Bun, Petru Cercel, Mihai Viteazul, Radu Șerban, Matei Basarab, Constantin Șerban, Mihnea al III-lea, Constantin Brâncoveanu au fost cei care i-au umilit pe marii cuceritori ai Europei și-au ridicat palate și biserici pentru pomenire.
Intrăm în Biserica Mare domnească. Între zidurile bătrâne, glasul lui Dumnezeu nu se mai face ascultat, căci astăzi sfântul lăcaș este muzeu cu plată la intrare. Facem câțiva pași și ajungem în Turnul Chindiei. Înălțat în secolul al XIV-lea, servind pentru strajă și apărare, acesta este înalt de 27 m și are o bază în trunchi de piramidă placată cu piatră de talie, care continuă cu un cap cilindric de cărămidă, cu două etaje. În interior, pe zidurile sale, figura și faptele lui Vlad Țepeș sunt descrise luxuriant. Coborâm spre zidurile nemacerate total de vreme ale Curții Domnești.
Și ne purtăm pașii pe unde domnițe în trusouri de gală cu prinți și domnitori înfășurați în mantii de purpură au trecut solemn, apăsați de conduita impusă de rigorile severe ale protocolului Curții. Ziduri de cărămidă roșie îți delimitează arhitectural spațiul. Dormitoare, camere de zi și pivnițe (cândva pline cu vin de Drăgășani și Ștefănești) indică măreția și prosperitatea fostelor palate. Însă, azi, din curțile ridicate acum 400 de ani de către Petru Cercel au rămas numai zidurile tocite de vreme.
Pe aceeași stradă, în dreapta, casa în care s-a născut Alexandru Brătescu-Voinești ne aduce aminte de nuvela „Puiul”. Traversăm și ajungem la Muzeul de Istorie și, mai departe, la Muzeul tiparului și al cărții românești vechi. Aici, sub brazi înalți, pe un tăpșan al liniștii comune, coabitează Muzeul tiparului cu Muzeul sriitorilor dâmbovițeni, desăvârșind într-o tihnă profund balcanică scrierea românească.
Mergem spre centru, unde Biserica Patriarhiei este poate nefericit sufocată de noi clădiri: un hotel și un club. Însă respirația largă o dă parcul. Începând de dimineață și până dincolo de căserea serii, aleile și băncile ce le străjuiesc sunt pline de târgovișteni ieșiți la aerat. În timpul școlii, elevi care-și cară aici ghiozdanele grele, studenți ce discută cu emfază “gravele” probleme legate de cursuri, pasionați de șah, ce au locul în parc bine stabilit, bunici ieșiți la joaca nepoțeilor, care se zbenguiesc prin iarbă și prin ruinele din fața Patriarhiei, toți palpită în ritmul viu al orașului de azi.
Peste Târgoviște se lasă seara. Plecăm. Închidem ochii și ne gândim la fostele bătălii. Și-n minte putem fi egalii voievozilor, căci, trecând tot pe lână Poarta Bucureștilor, de astă dată ne simțim învingători, cu atât mai mult cu cât hergheliile de cai putere ale mașinii ne conferă un avans esențial. Numai umbrele celor care au fost ne urmăresc precipitat până la ieșirea din oraș.
