De aproape un mileniu, Oltenia de sub munte are o identitate bine conturată. Fiindcă pe aceste meleaguri timpul pământului a început a se măsura de la voievozii neamului până la voievodul pietrei, Brâncuși.
Astăzi, sub soarele verii, este pitorească și seducătoare la fel ca strachinile frumos împodobite ale meșterilor olari din Horezu. După ce secole de-a rândul au șuierat săgeți ori au bubuit tunuri, din vremurile vechi n-au mai rămas decât mânăstiri, morminte, zapisuri și slove îngălbenite în înscrisurile cronicarilor. Între timp oamenii și-au ridicat case, au înălțat orașe și au continuat a munci, fiecare după propria-i pricepere.
Dacă pleci din Târgu Jiu, orașul dăruit cu cele mai importante opere ale lui Brâncuși, spre Tismana, drumul este realmente o încântare. Treci prin sate mai mari sau mai mici, adunate buluc de-a lungul arterei principale, și-ți vine să dai binețe la fiecare răspântie de drumuri fântânilor așezate aici de zeci sau sute de ani. Căci e o tihnă „de-nceput de leat”, vorba poetului!
Oamenii robotesc prin curți sau prin grădini, adapă sau dau mâncare la animale de parcă nimic din agitația lumii de dincolo de ogrăzile lor nu i-ar atinge. Dar cea mai profundă și odihnitoare liniște am întâlnit-o în curtea largă, străjuită de câțiva meri, a casei bătrânești a lui Brâncuși, de la Hobița. Nimic, nici un sunet, nici un foșnet, nici măcar un cântat de cocoș sau un cotcodăcit de găină nu se auzeau dincoace de gardul micuț ce delimita ieșirea la stradă Mai departe, la Tismana, e același aer cald, ca de închinăciune la icoanele sfinților risipite pe altarele bisericilor vechi. Iar mânăstirea, cuprinsă între pârâul cu același nume și stânca ce se înalță pieziș în dreapta sa, e aceeași ca-n vreamea când, de pe cerdacul acesteia, Grigore Alexandrescu își scria „Răsăritul lunii. La Tismana”.
Dacă însă o purcezi din Târgu Jiu spre Râmnicu Vâlcea, Oltenia de sub munte pare încă și mai îmbietoare. Drmurile sunt mai largi și mai bătătorite, satele parcă ceva mai arătoase, iar natura pare a-și făcut mai cu sârg lucrarea. Treci prin Săcelu să vezi vila generalului Averescu, unde se găsesc bazine cu ape termale rămase intacte și funcționale ca aum aproape o sută de ani, șerpuiești printre dealurile line și ajungi la Novaci.
Înfiripat chiar la poalele muntelui, oraşul, în fond o comună mai mare, te întâmpină triumfal, lăsându-te să treci pe sub o cortină cu pomi ce însoțește marginea drumului pe o lungime de câțiva kilometri. De-o parte și de alta a Gilortului, casele arătoase dau de știre că pe aici oamenii sunt harnici și buni gospodari. Și dacă te încumeţi la drum, în mai puțin de două ore ești sus, la Rânca, punct turistic vestit prin pitorescul său. Tot în zonă, Polovragii, cu peștera sa unică, merită toată atenția celor ce zăbovesc mai mult timp pe pământurile oltenilor.
Treci apoi prin Horezu și constați cu uimire că toate florile ce-ți fac cu ochiul de pe trotuare se regăsesc pe vasele de lut ale meșterilor olari de aici. Și nu poți pleca mai departe fără să cumperi, de la prăvăliile răsărite la tot pasul, oale sau stachini ce au drept efigie vestitul Cocoș de Horez. Ceva mai la vale, Costeștiul își ține minunățiile la vedere, chiar la marginea drumului.
Trovanții de aici sunt de fapt niște bucăți de rocă ce-au fost frământate în solul nisipos încă de acum zece milioane de ani, din timpul când pe aici băltea Marea Sarmatică. Ajungi, în sfârșit, la capăt de cursă. La rându-i, sub soarele torid al verii, Râmnicu Vâlcea e gata să-și arate toate frumusețile. Dar asta va fi o altă poveste.
