Îndrăgit de bunici și nepoți, orășel al aducerilor aminte, Călimăneștiul a fost dintotdeauna vestit pentru apele sale vindecătoare. Pe vremuri, însuși Napoleon al III-lea, la recomandarea doctorului Carol Davilla, se trata cu apă minerală adusă cu diligența de la izvoarele de aici. Oricum, peste orășelul de ieri, timpul a trecut cu îngăduință,
Chiar înainte de jumătatea sec. al XIX-lea, când s-a făcut analiza chimică a apelor minerale de aici, Călimăneștiul era de mult cunoscut pentru miracolul apelor ce bolboroseau în adâncurile munților din împrejurimi. Pe la începutul acestui veac s-a ridicat Pavilionul Central și s-au amenajat punctele de captare a izvoarelor de ape minerale atermale și termale. S-au construit băile și s-au mai înălțat câteva viluțe, dând astfel contur unui orășel cochet, vizitat des atât de domnii cu monoclu și cuconițe elegante (îmbrăcate ca la Paris!), cât și de oameni simpli, cu o condiție materială modestă.
De atunci timpul s-a scurs încet, măsurat doar de pașii de promenadă ai celor ce s-au plimbat vară de vară prin Parcul Central, ori de apele învolburate ale Oltului. A mai fost o etapă, prin anii 70, când elanul socialist a înnoit stațiunea cu câteva hoteluri tipice: Cozia, Oltul, Căciulata etc. Apoi iarăși a fost liniște, tihnă, veri însorite, ierni blânde și o mulțime de oameni din toate categoriile sociale veniți „cu bilet” la băi.
În mare, Călimăneștiul nu este un oraș complicat. N-are nimic din ceea ce se numește aglomerare urbană, păienjeniș de străzi, poluare chimică sau fonică, stres. Străzile au bifurcații doar în zona centrului civic. De aici însă, spre Căciulata – Cozia, nu este decât o arteră principală, asta și pentru faptul că în dreapta este Oltul, iar în stânga începe muntele. Cel mai cunoscut loc din Călimănești este cu siguranță părculețul din fața Hotelului Central. Arbuști tăiați cu multă fantezie prin care se adăpostesc melci cu cochilii uriașe, ronduri cu flori multicolore, copăcei cu ramuri joase definesc un perimetru de joacă ideal pentru cei mici și loc de odihnă și de recreere pentru cei mari.
Știut de toată lumea este și Ostrovul, la fel și aleea care duce spre izvorul 8. Drumul spre Căciulata este „tapetat” de-o parte și de alta cu vile cochete, urmând ca odată ajuns aici să se deschidă puțin spre Olt, pentru a face loc hotelurilor și bazelor de tratament. Urcă apoi sprințar spre Cozia, șerpuitor, pierzându-se din ochi spre Defileul Oltului. Tot în dreapta, Mânăstirea Cozia, „izvor nesecat de cercetare, inspirație și creație pentru mulți poeți, scriitori, artiști, istorici, etc., bastion al Bisericii Ortodoxe Române cu rolul de a da sprijin întregului popor român care vede în acest așezământ un simbol al luptelor seculare de neatârnare…”, cum o definea starețul Vartolomeu, își ridică turlele spre cerul credinței, urcând până la urechea Domnului rugăciunile pământene ale robilor săi. Și, cine intră și iese din casa Lui, poartă cu sine cuvântul sfânt împărtășindu-l și altora la fel cum, pe vremuri, apostolii predicau la răspântii învățătura lui Iisus.
