Ei bine Mihai Barbu s-a reîntors în România după ce plecase la începutul lui iunie, cu famila. A făcut din nou vreo 26.000 de km. A trecut prin Ungaria, Slovacia, Cehia. Polonia, a urcat prin Țările Baltice către Finlanda, a coborât spre Germania prin Norvegia și Danemarca pentru ca apoi să ajungă în insulele Regatului Unit, Franța și Spania. Pe drumul de întoarcere a „vizitat” Marocul, Italia, Balcanii și a intrat în România pe la Vama Veche.
Dar să îi dăm cuvântul cu câteva fragmente scrise pe Facebook
„26.000 de kilometri, 41 de tări, patru luni. Astea sunt o parte din cifre. Mai multe statistici o să postăm în curand. Avem şi ce, pentru că Oana a umplut un caiet întreg de calcule.
Fără să am pretenţia că zic ceva memorabil mai jos, aş vrea totuşi să las aici niste lucruri, de final. Vreau să răspund la o întrebare care ne-a fost pusă şi de care probabil ne vom mai lovi de-acum încolo. De ce? Nu pentru că putem, ci pentru că, oricât de ciudat ar parea, aşa e normal. Sau, mai usor de digerat, pentru ca aşa ar fi normal. Sau la naiba, aşa mi se pare mie normal, poftim. Spuneam cândva că România are o problemă ca naţie, când vine vorba de călătorit, deşi poate nu chiar "problemă" e cuvântul. Am crescut sub un regim în care am fost învăţaţi că din ţară nu prea se iese, şi ne-am însuşit învăţătura asta al naibii de bine. Atât de bine încât o pasăm cu brio copiilor noştri fără ca nici măcar să ne dăm seama. Am început sa mai scoatem nasul acum, mai un ski in Austria, mai o plajă la greci, dar eu nu la călătoritul de genul asta mă refer, pentru că, fie-mi iertat, ăla e concediu, nu călătoreală. Mă refer la genul de experienţă pe care nu ţi-o oferă nicio agenţie de turism din lumea asta. Vorbesc de mirosul şi gustul mâncarii gătită la cort, de nopţile sub stele, de omul căruia-i baţi în poartă să-l întrebi dacă te poate găzdui în livada lui, de peisajul zilnic diferit. Aş vrea ca Vladimir să vrea să vadă lumea. Aş vrea s-o vadă aşa, în felul ăsta, aşa cum e ea, nu cum i-o aşterne în faţă vreun ghid turistic. Aş vrea sa fie curios. Nu ştiu, nu ştie nimeni dacă el va creşte aşa cum aş vrea eu. Nu ştiu cât şi ce işi va mai aminti, peste 14 ani, din vacanţa asta. Dar vreau să ştiu ca am plantat cărămida asta zdravănă la temelia lui. Este singura dorinţă ascunsă a parinţilor, cu care am plecat să cucerim Europa. Mă găseam mereu, prin campinguri, uitându-mă cum Vladimir se joacă atât de frumos cu pitici din alte ţări. Sunt fascinat şi mereu voi fi de cât de bine se pot înţelege ăştia micii fără să împărtăşească aceeaşi limbă. Cum pot ei sa se joace ore în şir, să dialogheze şi să fie fericiţi, şi eu să nu fiu în stare să obţin indicaţii de la un om lângă care am oprit să întreb pe unde s-o iau. Astea sunt momentele, unele din ele, în care ziceam că "da, facem bine ce facem", că acea caramidă despre care vorbeam e acolo, gata să susţină fundaţia pentru un om... bun. În rest, toată povestea rămâne la statutul de "Vacanţa de vara a lui Vladimir", nimic mai mult. Celor care aşteaptă vreo carte în viitorul apropiat, cu mulţumiri şi mult drag, vă spunem: n-o aşteptaţi. Este, repet, doar o vacanţă în familie, a noastra, împărtăşită cât de mult am putut, cu bucuriile, trăirile şi selfie-urile ei. Singura parte proastă, dacă există una după vacanţa noastră, e că, şi să ne credeţi, am văzut prea puţin. A fost atât de mult în atât de puţin timp, încât ar fi o mare prostie să zicem că am văzut Europa. Vreau sa mulţumesc din toate sufletele noastre oamenilor care ne-au primit în casele lor, ca şi când ar fi fost ale noastre, prietenilor noştri vechi şi noi. Ne gandim mult la fiecare din voi. Mult.
(...)
Vladimir, aproape de fiecare dată când cineva mă întreabă câte ceva, în altă limbă, şi-i răspund, opriţi fiind prin te-miri-ce loc, ascultă curios şi mă întreabă "Ce-a zis, tati? Ce-a zis?". Îi spun mai în şoaptă, în secret cumva, că oamenii au auzit că cel mai mare motociclist din lume se plimbă prin Europa şi m-au întrebat dacă nu l-am văzut. Apoi continui cu "Le-am zis că nu l-am văzut, nu le-am spus că tu eşti, de fapt". Vladimir îşi ridică un colţ al gurii, într-un zâmbet complice într-acest mare secret, zice un aprobator "aha" şi-şi vede de-ale lui. Zâmbesc şi eu, de fiecare dată, nu pentru că e amuzant, ci pentru că niciodată nu mi-am minţit copilul. Nici măcar acum. La urma urmei, mai ştii tu vreun motociclist care după trei luni de motociclit prin Europa sună la grădiniţă să spună că mai întârzie o luna?”
Așa că v-am deschis pofta de aventură?
