Pe drumul care te călăuzeşte de la Ghimpaţi spre Giurgiu, după satele Schitu şi Vlaşin, în colţul pădurii de la Valea Bujorului, un indicator te îndeamnă spre Schitul Chiriacu - Acoperământul Maicii Domnului. Am pătruns pe „culoarul” din pădurea seculară ai cărei copaci şi-au unit coronamentul îmbrăţişându-se tainic şi firesc. Am trecut de satul numit Valea Bujorului, (nu întâmplător, ci pentru că în luna mai în poieniţele codrului înfloreşte din belşug bujorul românesc) şi am descoperit lângă o altă pădure, în vecinătatea satului Chiriacu, un schit, aşezare călugărească situată într-un loc retras, la vreo 600 de metri de şoseaua principală. Este un aşezământ monahal mai nou, sfinţit în 2006, la 1 octombrie, în prezenţa celui dintâi episcop al Giurgiului, Preasfinţitul Părinte Ambrozie.
Acoperişul bisericuţei din lemn străluceşte în soare. Sfântul lăcaş este înconjurat de verdele crud al câmpului. Din depărtare, bisericuţa pare miniaturală şi este asemenea unui giuvaier lângă bătrânul codru. M-a întâmpinat părintele stareţ Dionisie Cârjan. La doi ani de la târnosirea bisericii de lemn, cu hramul Sfântul Ilie, a fost pusă şi piatra de temelie şi pentru biserica de zid, după cum este numele aşezământului monahal, la praznicul Acoperământului Maicii Domnului (1 octombrie), cel de-al doilea sfânt lăcaş care va fi ctitorit având hramul Sfântului Ioan Botezătorul.
Părintele stareţ a intrat în viaţa monahală în 1994, însă chemarea o avea de multă vreme. În anii comunismului cu greu se trecea la călugărie. Se intra abia pe la 60 de ani cu acordul familiei. „Puţini au intrat pe atunci, cei care au fost pe la seminarii au reuşit să se mai retragă. Prin 1971 am avut neşansa să nu intru la Seminar, dar am rămas consecvent ideii. Părintele stareţ Irineu Iuraşcu de la mănăstire la Plumbuita, cel care a redeschis mănăstirea Comana în 1992, m-a luat sub «aripa» sfinţiei-sale şi, încet, încet, am deprins rânduiala şi canoanele. La început mi-a dat un fel de îndrumar de viaţă călugărească, fiind mirean. M-a învăţat în primul rând ce este răbdarea şi smerenia fiindcă atunci când vii din lume pe poarta mănăstirii, cu smerenia eşti puţin certat. M-a pregătit fără să-mi dau seama că el face acest lucru, mergând zi de zi şi duminicile, la slujbe. Patru ani am stat ca frate de mănăstire. După ce am trecut la călugărie, am învăţat şi mai multe despre răbdare, smerenie şi ascultare. Unsprezece ani am stat la Mănăstirea Comana”, exprimă părintele stareţ şi continuă, aducându-şi aminte de lunile în care a fost singur la Mănăstirea de la Chiriacu. „Am început eu, ca vieţuitor unic. A venit apoi cântăreţ, un băiat de la Seminarul din Giurgiu, iar mai târziu, un alt frate, de la Mănăstirea Comana”. Primul corp de chilii, unde se află şi stăreţia, a fost finalizat în 2007.
Ca în orice mănăstire, programul liturgic este respectat cu stricteţe. Slujbele sunt impresionante, de o frumuseţe aparte însă, deşi schitul nu este departe de localităţile Izvoarele, Chiriacu şi Valea Bujorului, nu se adună foarte mulţi credincioşi. Oamenii locului nu sunt conştienţi încă de izvorul de apă vie aflat atât de aproape.
Pe Valea Câlniştei s-au format, în urmă cu mai bine de 200 de ani, satele Izvoarele şi Chiriacu, având la îndemână codrii seculari ce-i adăposteau pe localnici în faţa năvălirilor otomane. Satul Chiriacu îşi are numele de la proprietarul Bimbaşa Chiriac, numit de localnici şi căpitanul Kiriac, care avea însărcinarea de a veghea asupra pericolelor ce pândeau hotarele. Îşi avea moşia pe aceste meleaguri. Se spune că urmaşul căpitanului Kiriac a fost Ştefan Kiriac Arsache a cărui moşie era până la Stăneşti şi Arsachi. Cândva, se spune că înălţimea ierburilor din poienile şi luminişurile pădurii erau atât de înalte încât călăreţul nici nu se vedea de pe calul său.
