Situată la poale de munte, dar încă pe văi domoale de deal, cu casele risipite de-a lungul şoselei principale, ce taie ca o limbă de balaur aşezarea în două, localitatea Moeciu a fost binecuvântată de Cel Sfânt cu frumuseţi de “gură de rai”, cu oameni harnici şi neobosiţi, ce până mai ieri îşi duceau, după o tradiţie coborâtă în veac, turmele la păscut, trecând munţii, în cadenţa şi simplitatea versului mioritic “P-un picior de plai/P-o gură de rai”.
Astăzi, chiar dacă mai au turme de oi risipite pe la stâne vechi de zeci sau sute de ani (unde se face brânza de burduf, brâza în coajă de brad şi savurosul bulz), oamenii locului s-au “dedulcit” în ale turismului şi fac din acesta o afacere prosperă ce întrece cu mult ducerea la păscut a “mioriţei laie”.
Până în urmă cu două decenii majoritatea locuitorilor din Moeciu aveau turme mari de oi, pe care le duceau în transhumanță după datini străbune. Au știut însă cum să valorifice potențialul natural și buna așezare geografică (faptul de a fi situat destul de aproape de București este un argument esențial). De o bună bucată de vreme încoace, cei mai mulți au vile impozante în care așteaptă turiștii. Fiindcă aici, la Moeciu, turismul rural a fost și este o reușită.
Cine ajunge aici, constată îndată că, întins ca un brâu înflorat desprins parcă de la mijlocul Junilor Brașovului, Moeciu de Jos este un sat cu casele și vilele risipite de-a stânga și de-a dreapta pârâului ce i-a dat nume. În afară de șoseaua asfaltată, ce-l străbate de la un capăt la altul, totul în jur este predominant verde , vara, şi “siberian” de alb, iarna..
Inițial ai crede că te afli pe un tărâm unde timpul se scurge alene, punctat doar de căderea conurilor de brad, glasul tălăngilor agățate la gâtul vitelor ce se întorc de la păscut și al clopotelor trase în zilele de sărbătoare
Cum spuneam, în ţara asta mare, încă mai există un loc unde pare că timpul încă mai are răbdare cu oamenii. Iar aceștia se învrednicesc să-l măsoare, nu prin banale ore închise în orologii, ci prin cicluri de existență moștenite de secole. Muncile de peste an, transhumanța, datinile și obiceiurile, toate sunt felii bine măsurate de timp. Iar spațiul generos, cu văi domoale și culmi înverzite, nu face decât să-i îngăduie acestuia o și mai largă respirație.
Numai că oamenii locului, deși timpul ar vrea să fie blajin cu ei, par a nu-și mai dori cu osârdie o existență cu dulce parfum patriarhal. An de an au ridicat case mândre, le-au renovat pe cele bătrânești, au păstrat elementele specifice zonei și definitorii propriei identități, însă au preluat din mers semnele bune ale civilizației.
Astfel încât, orice gospodărie de aici are fericita îmbinare de rustic și urban, turiștii putând trăi pe viu farmecul discret al ambelor valențe. Fiindcă, aici, la Moeciu, oaspeții au întotdeauna întâietate.
