Întotdeauna oraşele-porturi aflate la ţărmuri de ape au ceva cald, luminos şi înălţător în ele. Poate căldura şi lucirea soarelui răsfrânt în unde le fac mai strălucitoare, poate cerul de un albastru intens le înalţă mai mult pe verticală, spre deosebire de toate celelalte oraşe risipite pe şesuri sau la poale de munte. Iar faptul că aici se împletesc vremelnic toate limbile pământului le dă un aer tainic, misterios.
Aşa e Tulcea, locul unde valurile Dunării îşi cântă valsul nemuritor. După ce treci printre dealuri domoale şi munţii mărunţi ai Măcinului, lăsat în pantă lină, oraşul Tulcea se întinde privirii sclipind în lumina zilei în puzderie de culori, dintre care predomină albul şi albstrul, furat parcă din cupola boltită a cerului.
Ca aşezare, urbea se află la marginea de nord a Dobrogei, pe malul braţului Sf. Gheorghe, între Galaţi şi Sulina. Şi ca orice cetate veche care trebuia straşnic apărată şi de ’’străjeri’’ naturali, localitatea s-a închegat şi s-a format între Câlnicul Horei la nord, la apus de Dealul Taberii, la răsărit de Dealul Carierii, iar la sud de Dealul Mare. Ca istorie se pierde undeva în negura timpului existând încă de pe vremea lui Alexandru Macedon şi a lui Darius, regele perşilor.
În timpul stăpânirii romane se numea Aegyssus. Mai apoi, în vremea lui Mircea cel Bătrân, domn până la ’’marea cea mare’’, oraşul şi toată Dobrogea aparţineau Ţării Româneşti. Se spune că numele actual ar fi fost dat după numele unui satrap otoman: Tula-Bei. Sub această dunumire localitatea a fost menţionată în 1694 într-o scriere a lui Matheo Gondola. Cetatea de la Tulcea, ca şi cea de la Hîrşova, a fost construită după organizarea paşalâcului Silistra (sec. al XVI-lea). Pe cât de veche, localitatea este pe atât de prosperă. În contrast cu verdele vegetaţiei, cu toate construcţiile noi ridicate maiestos spre înălţimi, apar geamiile şi bisericile zidite cu secole în urmă, cu forma bulbului de ceapă la cupola turlelor.
Ziua, oraşul pulsează de viaţă, maşinile forfotesc, vapoarele, şalupele şi bărcile cu motor roiesc în jurul portului, geamurile clădirilor sclipesc auriu în soare, pentru ca noaptea, când zarva se domoleşte, să se vadă şiruri galbene de lumini care trasează geometric străzi, bulevarde, cartiere. În zare, pe întinsul papurei şi al stufului, crâmpeie de dungi argintate indică braţul Sulina. Departe, spre nord, o dungă albă arată malul din partea cealaltă, semn că Tulcea este ’’poartă’’ de intrare în Deltă.
Ca în oricare urbe, centrul este cea mai importantă atracţie turistică şi, în consecinţă, cel mai vizitat. Astfel, când te afli în Piaţa Republicii, punct de plecare spre strada Babadag, unde se află majoritatea sediilor administrative, dacă-ţi roteşti privirea împrejur, vezi lucind în zare Geamia ’’Azizie’’, o construcţie din prima jumătate a secolului al XIX-lea, al cărui turn se zăreşte de departe, peste clădirile din jur.
În faţa unei fântâni arteziene în formă de sferă, luminată feeric noaptea, se află Palatul Pescarilor. Construit de germani în schimbul stufului luat din judeţ, era locul în care pescarii din Deltă poposeau atunci când se întorceau de pe Dunăre sau canale. Dat în folosinţă în anul 1911, ca sediu al Centrului de Administrare a Bălţilor Statului, azi, a devenit proprietatea unei firme. Vis-a-vis de el se află Muzeul de Artă. În partea dreaptă, într-un părculeţ semirotund cu ieşire la stradă, cu două-trei băncuţe de lemn pentru relaxare, sub câţiva stâlpi de piatră şi câţiva brazi înalţi stau încremenite pe socluri trei busturi din bronz: al poetului rus Serghei Esenin, al lui Mustafa Kemal Ataturk (întemeietorul Turciei moderne) şi al poetului ucrainean Taras Sevcencko.
Ridicat între anii 1863-1865 ca Palat Administrativ al Sangeacului de Tulcea (denumit atunci şi Conacul Paşei) Muzeu de Artă cuprinde colecţii de artă, gravură şi sculptură contemporană, mândrindu-se cu o importantă colecţie de avangardă interbelică semnate de artişti români ca: Nicolae Tonitza, Nicolae Grigorescu, Gheorghe Petraşcu, Theodor Pallady, Ion Jalea, Oscar Han, VictorBranner etc. Colecţiile muzeului au crescut constant în ultimii zece ani,ajungând, azi, la peste 7.000 de lucrări.
