Acuzele penale aduse „indezirabilului” Călin Georgescu mă îndeamnă să scot din bibliotecă Istoria mișcării legionare scrisă de un legionar, adică de preotul Ștefan Palaghiță, carte apărută la Buenos Aires în 1951, și s-o citesc cu alți ochi. Căci în 1993, când am cumpărat-o și răsfoit-o, nu m-a legat de paginile ei, mi se părea o poveste de demult, epuizată pentru totdeauna. Ce mai, un cadavru de hârtie interesant numai din perspectiva cercetărilor în domeniu, câțiva la număr...
Cum în școală dascălii se feriseră să ne explice orișicât fenomenul cu pricina, iar după 1989 relatările erau la fel de vagi, știam doar că legionarii îndoliaseră România în anii '30 și atât, o bandă de descreierați dezlănțuiți împotriva ordinii de drept ! Habar n-aveam, de pildă, că „în 1927, când Garda de Fier se organiza, n-avea nimic comun cu organizaţia fascistă şi încă mai puţin cu naţional-socialismul. Zece ani mai târziu, când Garda de Fier constituia o forţă importantă, şi prin structură şi metode era un factor politic capabil să intimideze pe Rege şi partide, începu să intereseze Berlinul. Totuşi ceea ce a dat naştere la devieri de proporţii amenințătoare faţă de conducătorii democraţiei româneşti din partea Gărzii de Fier se datoreşte întru totul concepţiilor regelui Carol”[1]. Și mă lămuresc, fiindcă în 1934, potrivit unei circulare verde, regimul regalist operase 18 000 de arestări în rândul adepților Căpitanului, „însemnând 18 000 de case călcate de barbari și umplute de sânge nevinovat, 300 de bolnavi în închisori, 16 morți și 3 înmormântați de vii sub pământ”[2]. De asemenea, în aprilie 1938, alți 300 de extremiști în cămăși verzi vor fi judecați în trei zile, iar în numeroase orașe se dă ordinul împușcării insurgenților fără somație, jandarmii conformându-se neșovăielnic. Totul a culminat cu asasinarea lui Corneliu Codreanu dimpreună cu nicadorii și decemvirii chiar în penitenciarul Jilava, unde erau deținuți. Anul 1939 atinge punctul culminant al prigoanei împotriva haitelor sălbatice care își propuseseră ca „după veacuri de întuneric și asuprire, să sune trâmbița învierii neamului românesc”[3], însă nu oricum, ci la chemarea Domnului...
Uciderea prim-ministrului Armand Călinescu la 21 septembrie a determinat autoritățile subordonate regelui Carol al II-lea să răspundă așijderea, bilanțul fiind cutremurător: 252 de morți (fruntași ai mișcării) - 44 în lagărul de la Miercurea Ciuc, 31 în cel de la Vaslui, 7 la Spitalul universitar din Brașov, 13 la închisoarea din Râmnicu Sărat, 10 în București și 147 în restul țării. Vasăzică, „dinte pentru dinte și ochi pentru ochi”, iar asta într-o singură noapte - ulterioară crimei săvârșite împotriva premierului. Acțiune și reacțiune, cadavre cu duiumul și o țară ruptă în două...
Ascensiunea și prăbușirea mișcării legionare nu trebuie ocolite în dezbaterile publice dacă nu vrem să repetăm greșelile trecutului ! Mai ales că trăim, la nivel global, o situație similară celei zugrăvite de Ștefan Palaghiță din urmă cu un veac: „Sărmana noastră planetă, haos întunecat, prăbuşită de inteligențele negative, sugrumată de vițelul de aur, roasă de patimi grele, de zvârcoliri şi de ură satanică, în văpaia durerilor neînchipuite şi fără orizont, îşi caută disperată drumul salvării. Dar nu-l găseşte nicăieri. Nici în sistemele filosofice, nici în cele politice şi nici în teoriile social-economice”[4]. Brr, mă ia cu fiori reci pe șira spinării !
Ei bine, vremurile de obidă cereau un salvator providențial, și minunea n-a întârziat, feciorul unui profesor de germană din Iași se arată mulțimii amorezilor de-a pururea de sfinți și icoane făcătoare de miracole. Până și nunta alesului, la Focșani, petrecută într-o zi de 13 iunie, pare desprinsă din basmele populare, cu 100 000 de participanți îmbrăcați în costume naționale și purtați, unii, în 2 300 de care, trăsuri și mașini, mireasa șezând în atelajul cu șase perechi de boi...
Curând, mirele va înființa Legiunea „Arhanghelului Mihai”, în rândurile căreia erau așteptați numai cei care cred nelimitat ! „Să rămână afară cel care are îndoieli !” suna interdicția, semn că „dogma religioasă – „Crede și nu cerceta !” – urma să dea tonul iminentei resurecții. Fanatismul credinței devine condiția indispensabilă în recrutarea zurbagiilor, hipnotizați de sloganurile de-un primitivism descumpănitor: „Cine voieşte să fie legionar, trebuie să se lepede de sine, să facă eforturi eroice de a se rupe de cele pământeşti şi apoi să urmeze Căpitanului pe drumul către altar, unde în rugăciuni profunde să fie luminat de credinţa lui şi să primească darul de sus. Acesta este adevăratul erou care este capabil să facă acest act de vitejie, pentru a-şi câştiga propria lui cetate sufletească şi nu acela care se risipeşte în lupta demonică cu semenii săi”.
Elogiile curg neîncetat la adresa salvatorului și te întrebi năuc de e adevărat ori visezi: „Sunt unii care la rugăciune se chinuiesc să-şi fixeze în imaginaţie chipul vreunui sfânt, sau privesc vreo icoană, căzând în greșeala de a se opri la o rugăciune imaginară. Acest procedeu e fals. El face pe om să rătăcească precum un călător într-o noapte fără stele şi să nu poată ajunge niciodată la Dumnezeu. Alţii, când se roagă, sunt năpădiţi de fel de fel de gânduri şi ispite, din care pricină tot timpul duc o luptă disperată cu gândurile şi ispitele lor şi nu ajung astfel nici ei la liniştea necesară, la Dumnezeu. Există un al treilea fel de rugăciune, când omul îşi socotește mintea lui liturghisitor şi inima, altar, unde îşi concentrează mintea şi întreaga lui ființă şi de acolo se înalţă ca o tămâie bine mirositoare către Dumnezeu şi are momente când uită că mai trăieşte pe pământ.
Aceşti oameni, capabili de concentrări profunde, se cunosc şi după faţă, fiindcă se transfigurează. Privind atunci la Căpitan, mi-am dat seama că am în faţa mea un mare liturghisitor. O putere tainică m-a împins să îngenunchez şi eu, justificându-mi gestul prin obligaţia ce-o avem, noi ortodocşii, de a ne ruga toţi pentru unul. În mod tainic, rugăciunea Căpitanului mă încălzea şi mă întărea. A durat mult timp această cufundare mistică. Când m-am ridicat, spre marea mea uimire, am văzut în spatele meu aproape pe toţi preoţii de care mă despărţisem după adunarea ţărănistă. Se aşezaseră şi ei în genunchi şi se rugaseră ca şi mine. Căpitanul era nespus de mulţumit că ne rugasem împreună cu EI. Încă nu-şi revenise la faţă, şi ochii Lui verzi aveau o strălucire tainică ce m-a înfiorat, ca şi ochii de pe icoanele bizantine. Afară, ne-am strâns toţi preoţii şi ne-am întrebat: «Oare ce ne-a adus la biserica Gorgani? Şi ce ne-a făcut să îngenunchem împreună cu Căpitanul?». N-am găsit răspunsul, dar mulţi din preoţii aceia au devenit legionari. Au rămas toți cu credinţa că puterea mare a Căpitanului sta în rugăciunea Sa. Aceasta îi dădea lumina şi harul ca să înfăptuiască Omul Nou. Legionarul care nu se roagă, sau căruia îi e ruşine de rugăciune, nu poate deci să se numească legionar, fiindcă nu stă în comunicare cu Căpitanul.
Căpitanul este cel dintâi care după Primul Război Mondial a dus tineretul la biserică şi l-a învăţat să se roage pentru morţi şi să ceară ajutorul strămoşilor. «Aceasta este singura mea vină şi pentru aceasta duşmanii noştri nu mă vor ierta niciodată», zicea El. Rugăciunea a rămas pentru noi conducta de lumină şi putere, prin care vom primi ajutor de la lumea de dincolo.
În ce priveşte viaţa creştină a Căpitanului, El se aseamănă cu marii iniţiaţi ai lumii şi cu marii mistici ai Creştinismului. Pentru lămurirea acestui fapt mă voi servi de o comparaţie. Aşa precum se ştie, biserica are trei părţi: Pridvorul, Naosul (biserica propriu-zisă) şi Altarul, reprezintă ruperea de orice urmă de ambiţie, patimi şi interese omeneşti. Este primul pas spre Dumnezeu. Al doilea pas se face intrând în biserica propriu-zisă. Aici, noi trebuie să ne curăţim mintea şi memoria de toate amintirile şi să ne înarmăm cu cele trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea. Credinţa ne duce şi ne dăruieşte lui Dumnezeu, nădejdea ne prelungeşte fiinţa în viaţa de dincolo şi ne luminează, iar dragostea este primăvara care rodeşte în noi cele ale duhului şi ne determină la toate jertfele pentru Dumnezeu şi aproapele. Altarul este închis şi din această cauză mai întunecat. Reprezintă adâncul întunecat al sufletului nostru de dincolo de câmpul luminos al conştiinţei. Acolo se face întâlnirea cu Dumnezeu. Sfânta Ecaterina din Siena, zice: «Simt pe Dumnezeu în mine, şi mai în mine decât în mine». Intri în întunericul altarului şi acolo auzi la un moment dat o şoaptă. Este glasul Mântuitorului. Apoi vezi o ferestruică spre Răsărit aşezată în spatele altarului. Aceasta este steaua care s-a oprit deasupra Bethleemului, veștind Naşterea Domnului. Aici se naşte Dumnezeu în această noapte întunecată, în adâncul sufletului omenesc.
Atunci, între om şi Dumnezeu se petrece o contopire, o unire mistică. Voința omului devine voinţa lui Dumnezeu, în slujba Lui şi întreaga lui ființă capătă o viaţă nouă, cum zice Sf. Apostol Pavel: «Nu mai trăiesc eu, ci Cristos este cel ce trăieşte în mine». Sub raport creştin, Căpitanul se găseşte în altarul bisericii. Distanţa dintre altar şi agenţii politici din afara bisericii, care se agită şi se încruntă, este tot aşa de mare ca între cer şi pământ. Dacă trecerea prin pridvor este extraordinar de grea, fiindcă cere tuturor ruperea de cele pământeşti, căpătarea credinţei, nădejdii şi dragostei este un dar de la Dumnezeu, iar situarea în altar este o vocaţie de care nu s-au învrednicit decât marii iniţiaţi şi profeţi şi această vocaţie explică în fond taina Căpitanului”.
Se merge până-ntr-acolo încât liderul își dorește „ca în mijlocul naţiei româneşti să se formeze familii-cetăți legionare. Pentru aceasta voiesc să încurajez căsătoriile legionarilor cu legionare, având la baza însoţirii nu singura apreciere a frumuseţilor fizice, ci mai ales pe aceea a strălucitoarelor însuşiri sufleteşti legionare.
Familiile-cetăţi legionare:
1. Vor fi adevărate centre de rezistenţă în mijlocul naţiunii.
2. Din ele se vor naște eroi pentru neam”.
Dumnzeule, mă înfior ori de câte ori citesc aceste ode deșănțate ! De-ar fi atât, dar nu, Ion I. Moța nu se sfiește să-l preamărească obscen pe șeful său: „Într-o lume slăbănoagă şi oarbă, în putregaiul şi deznădejdea de după Primul Război Mondial, un profet vesteşte poporului nostru marea lumină şi mângâiere pentru cei din umbra morţii, astfel: «De la icoană am pornit, apoi am rătăcit o bucată de vreme purtaţi de valurile omeneşti şi n-am ajuns la niciun mal, cu toată curăţenia impulsurilor noastre. Acum, cu sufletul greu, răzleţiţi, sfârtecaţi, ne strângem la adăpost, la singura căldură şi alinare, tărie şi reconfortare a noastră, readucătoare de puteri, la picioarele lui Iisus, în pragul orbitoarei străluciri a cerului, la icoană. Noi nu facem şi nu am făcut politică o singură zi din viaţa noastră. Noi avem o religie, noi suntem robii unei credinţe. În focul ei ne consumăm şi în întregime stăpâniţi de ea, o slujim până la ultima putere. Pentru noi nu există înfrângere şi dezarmare, căci forţa ale cărei unelte vrem noi să fim, eternă şi de neînvins. Să fie spus doar atât, în aceste clipe de zămislire nouă, să fie clar şi hotărât, spre a imprima caracterele noului sistem născând: „Lumină din lumină”»”[5].
Contextul social și politic, deloc schimbat față de cel prezent, se preta discursurilor sforăitoare, de-o demagogie revoltătoare: „Strigaţi în toate părţile că răul, mizeria, ruina, ne vin de la suflet. Sufletul este punctul cardinal asupra căruia trebuie să se lucreze în momentul de faţă. Sufletul individului şi sufletul mulţimii. O minciună sunt toate programele noi şi sistemele fastuos etalate poporului, dacă în umbra lor rânjeşte acelaşi suflet de tâlhar, aceeaşi lipsă de conştiinţă întru împlinirea datoriei, acelaşi duh de trădare faţă de tot ce-i românesc, acelaşi desfrâu, aceeaşi faptă de risipă şi de lux. Chemaţi sufletul neamului la o viaţă nouă. Nu căutaţi succese electorale, dacă ele nu înseamnă în acelaşi timp biruinta forțelor organizate ale sufletului înnoit"[6].
Entuziasmul popular se extinde ca o pecingine, se creease un asemenea curent naționalist încât pasul la guvernare nu mai mira pe nimeni, ce dacă steagul cu zvastica al asociației și cuvântările încheiate cu lozinca revanșardă - „Cartea și carabina !” - anunțau viitoarele crime și orori legionare ! Prefațate deja: „România de mâine, a noastră, a tinerilor, care se va înstăpâni cu siguranţă, și în curând, va şti să spele toate aceste ofense de pe obrazul ţării”[7]. Culmea, justificate de pericolul sovietizării: „Eu sunt contra marilor democrații ale Occidentului, eu sunt contra Micii Înţelegeri; eu sunt contra Înțelegerii balcanice şi n-am niciun ataşament pentru Societatea Naţiunilor, în care nu cred. Eu sunt pentru politica externă a României alături de Roma şi Berlin, alături de statele revoluțiilor naţionale. În contra bolşevismului. În 48 de ore după biruința Mișcării Legionare, România va avea o alianţă cu Roma şi Berlinul, intrând astfel în linia misiunii sale istorice în lume”.
Din păcate, pretextul tocmai pomenit - intrarea sub bocancul muscălesc - ne-a încurcat și ne va încurca vecinic istoria, e cu neputință să-l ignorăm... Întâmplările recente, de la noi și din vecinătatea noastră, cu apariția suveranismului și a candidaților discipoli ai învățăturilor legionare nu pot fi ignorate! Tema ascunde destule primejdii ca să ne prefacem că nu există și s-o tratăm cu indiferență! Nimeni nu-i orb să nu observe că lozincile lor sunt împănate cu enunțuri dragi arhanghelilor verzi de altădată, însă bazinul susținătorilor asta le cere, semn că de vină e „tagma jefuitorilor” de la guvernare...
Ori de câte ori aud că dezideratul unei construcții social-politice e ba „omul nou”, ba „viața nouă”, mă zbârlesc înlăuntru-mi și protestez în van ! De aceea, vorba peruanului Mario Vargas Llosa, „trebuie să eradicăm definitiv utopia din domeniul politic și social, deoarece ea nu face decât să intensifice suferința, sărăcia și violenţa din întreaga societate. Nu există în toată istoria nicio singură excepție de la această lege implacabilă”[8]. Căci, „de fiecare dată când oamenii au încercat să construiască această societate perfectă, rezultatul a fost o hecatombă, Apocalipsa. Inchiziția, de exemplu, a avut ambiţia să construiască o societate perfectă, exonerată de păcat, fără sacrilegii, fără impietăți, fără păgâni, și rezultatul știm foarte bine care a fost: temniţele, aparatele de tortură, catacombele torturilor, ispăşirile, morţile în număr mare, cenzura. Nazismul a fost o utopie: ideea de a crea o societate cu oameni puri, de rase pure, necontaminate etnic. Şi ştim prea bine câte milioane de morţi a produs această utopie sângeroasă și funestă. Comunismul a fost de asemenea o utopie: ideea de a crea o societate fără clase, fără exploataţi și exploatatori, cu o egalitate absolută. Şi la ce a dus? La Gulagul cu cei 20 de milioane de morţi ai săi. Revoluţia Culturală a lui Mao a fost o altă utopie: ideea unei societăţi absolut egalitariste şi perfecte. Şi câte milioane şi milioane de chinezi au fost sacrificați în acea nebunie, în acea orgie sângeroasă care a însemnat Revoluţia Culturală chineză? Nu există niciun caz în istorie în care materializarea unei utopii să nu fi însemnat infernul pentru omenire.
Şi-atunci, asta-i dilema: nu putem renunța la utopie, fiindcă ea face parte din condiția umană, din visele și poftele noastre, din dorinţele noastre, Dar, pe de altă parte, de câte ori utopia încearcă să se materializeze în termeni sociali, apar violența, suferința. Evident, soluţia trebuie să fie eradicarea utopiei din viaţa socială și politică, pentru că acolo ea devine utopie colectivă și se dovedeşte sângeroasă şi distrugătoare”[9]. Ce mai tura-vura, „e nociv să vrei să creezi o societate de sfinți. Nu este posibil să creezi o lume de sfinţi, fiindcă trebuie să pui în aplicare violenţe şi coerciţii absolut atroce, de vreme ce, desigur, nu toţi au vocația sfințeniei.
Ei bine, încercarea de a deplasa visul utopic din dimensiunea colectivă în cea individuală e perfect posibilă. Dacă individul - și nu masele, dimensiunea colectivă - devine protagonistul vieţii. Atunci, eu cred că e posibilă, să spunem, transpunerea utopiei în viaţă, în termeni lipsiţi de sechelele catastrofale la care ajunge în dimensiunea ei colectivă”[10].
[1] Pamfil Șeicaru, Pax americana, Pax sovietica, citat
[2] Ștefan Palaghiță, Garda de Fier spre reînvierea României
[3] Cărticica șefului de cuib
[4] Ștefan Palaghiță, Garda de Fier spre reînvierea României
[5] Ion I. Moța, Pământul strămoșesc
[6] Cărticica șefului de cuib
[7] Scrisoarea scrisă de Ion Moța lui Nicolae Titulescu, care cerea poliției elvețiene să-l aresteze și să-i percheziționeze locuința primului
[8] Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu, Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Ficţiunea ca necesitate vitală
[9] Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu, Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Ficţiunea ca necesitate vitală
[10] Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu, Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Ficţiunea ca necesitate vitală